IOC
Nu e deloc semn bun cînd unii responsabili publici (politici, intelectuali, mediatici) încep să agite tematica identității, în general. Nu e deloc încurajator cînd spiritul unei epoci se predă, demisionează, (se) abandonează regresînd și tîrînd societăți întregi în procesiuni regresive pînă la a vorbi, regresiv-fantasmatic, despre identitate, adică despre identități. Și este deja grav, periculos, cînd societățile încep să vorbească despre ele însele în termeni identitari, de orice fel. E infantil (ceea ce numai semn de copilărie nu e, ci, tocmai, de debilitate, de senilitate).
De ce? Pentru că identitatea minte, e o minciună politică facilă, un subterfugiu menit să mascheze carențe sociale și politici ascunse. Un concept periculos și manipulator, de fapt un fals concept, un non-concept, așa cum sînt de multe ori nu temele politice propriu-zise, ci tematica servită de politicieni: un cuvînt de ordine pentru adormirea maselor, deci pentru masificarea și desconsiderarea tocmai a celor despre care se presupune că ar fi apărați, care sînt, deci, flatați narcisic prin presupusa tematică identitară.
Identitatea este un „concept“ regresiv și terorizant din cel puțin două puncte de vedere: pentru că presupune excluderea și pentru că îngheață, substanțializează, oprește, transformă un proces istoric într-un produs, îl „ipostaziază“ idealizant. Identitatea este monoteist-dualistă: presupune granițe care exclud, deci război latent, conflict, discriminare activă. Observați contradicția: cei care vorbesc de „identitate“ nu o pot face decît declinînd-o, adică „vorbind-o“, în registrul multiplicității, al multiplului, recunoscîndu-i pluralitatea. Identitatea este, așadar, un truc comic, fals logic: presupune unitatea, dar e plurală. Vorbim de „identitate“, dar nu o putem lăsa așa, nemarcată, neparticularizată, neraportată. Și atunci apare contradicția logică, autodenunțarea identității ca un concept politico-normativ altericid: „identitate sexuală“, „identitate profesională“ etc. – „identitate națională“. Sîntem mai multe în același timp, totuși în mod exclusiv…
În cazul „identității naționale“ – care există, dar e prost gîndită și formulată, „vorbită“ (leneș, economic: investiții minime, beneficii enorme, adică dezastre) –, procesul se dublează, devine redundant, ca să nu mai permită nici o scăpare: „națiunea“ este deja un produs identitar, un construct obținut prin selecție culturală, prin „ipostazierea“ normativ-discursivă, prin înghețarea procesului evolutiv la un anumit stadiu ideal, excluderi și reducții. Potrivit i-logicii „național-identitare“, pînă la un anumit moment politico-declarativ (de fapt, pur performativ, în cel mai peircean înțeles), națiunea se construiește, se produce identitar, își construiește identitatea, se construiește (tautologic) ca identitate (în limbajul biologist și organicist al național-identitarienilor: crește, se formează), după care, gata, nimic nu mai poate veni să se adauge definiției ei, orice ar veni să se adauge definiției ei e privit cu suspiciune, căci al altera-o, ar „corci-o“: e un dușman. După momentul declarării formării „identității naționale“ încheiate, aceasta nu mai trebuie decît cultivată, reprodusă, apărată. După războiul pentru formare, războiul de apărare. Între ele, foița subțire, imaterială, pur ideală, dar cu două fețe, a „identității naționale“.
Contradicția logică, i-logica național-identariană – și nu întîmplător grafiez astfel: identarismul este, in nuce, un ident-ARIANISM – presupune, de asemenea, faptul că națiunea există dintotdeauna deja, ca specie ideală, ca telos care trebuie realizat, împlinit, atins, apărat.
Cea mai bună „ipostaziere“ cognitiv-pedagogică a identității naționale, adică a națiunii ca identitate, e limba. Or, limba se formează tocmai prin aglutinare, înghițire, reglaj metabolic. Limbile „naturale“ nu sînt date, ci se creează istoric și colectiv. Limbile nu apar pentru că există, deja, comunicare, eventual chiar armonie care ar trebui „apărată“, ci tocmai, dimpotrivă, pentru că oamenii nu se înțeleg de la natură, și ca să înceapă să se înțeleagă. O limbă este un spațiu de traducere, deja multilingv. Or, „modelizarea“ identității ca limbă are darul de a pune corect (adică demitizant) problema „identității naționale“ în contextul globalizării și al multilingvismului.
Limba este deja compozită, se creează prin împrumut și aculturație. Identitatea ei poate fi cel mult un proces, dar nu un produs, o etapă. O limbă nu poate fi oprită din evoluție, iar cea mai bună, singura de fapt, apărare a „identității naționale“ este să-i asiguri cadrul liber și drept de evoluție și s o lași, liberal, în pace, nu s-o oprești și s-o identifici cu un set, cu o selecție operată în rîndul elementelor ei componente, așa cum procedează i-logica politic-identitariană, care privește orice popor ca pe un „popor ales“ amenințat de dușmani-viruși.
Identitățile sînt atît „intensiv“, cît și „extensiv“ plurale. Identitatea se declină la toate nivelurile, nu poate fi doar „culturală“ sau simbolică. Toată politica unui stat trebuie să servească identitatea națională, adică bunăstarea necesară bunei evoluții a acesteia.
Pentru că sînt intim diverse și compozite, plurale, metabolice (adică în contact vital cu ceilalți, împreună cu care se țin în viață), identitățile nu se exclud, ci se alimentează reciproc. Iar fiecărui politician care abuzează și manipulează identarianist, adică NU face politică, așa cum se întîmplă aproape peste tot, din nou, în lumea de azi, ar trebui să i se promită organizarea unui micro-„proces de la Nürnberg“ intelectual: identarianismul este un păcat logic cu urmări politice nefaste. Căci varianta la globalizare nu este replierea identitară, ci o alter-globalizare, cu oameni ne-marfă și valori și reguli comune. Globalului i se poate opune comunul, nu singularul exclusivist, ploaia de monoteisme.
Glumind și nu prea, identitatea (națională) e IOC: Identitate cu Origine (neapărat) Controlată (politic), exprimată însă, iată, printr-un turcism… Ce bine!
Bogdan Ghiu este poet, eseist şi traducător. Cea mai recentă carte publicată: Totul trebuie tradus. Noua paradigmă (un manifest), Editura Cartea Românească, 2015.
Foto: C. Jarvis, flickr
