Tema săptămînii

Ciclicitatea modei face ca barba să revină după ce nu mai cunoscuse gloria fashionistă din anii flower-power.

Acest joc al opozițiilor între păros și neted este departe de a lua sfîrșit.

În funcţie de gen, conotaţiile sexuale ale părului sînt destul de simetrice. Simplificînd lucrurile, podoaba capilară reprezintă senzualitate la femeie şi virilitate la bărbat.

„Certam nevastă, la politică, la fotbal şi vedem aşa supărat! Io zicem: stai jos liniştit, bea un ceai, cafea, povesteam, cîntam ceva… şi abia după aia treci la tuns! După tuns, uitam în oglindă, frumos s-a făcut şi atuncea rîde şi e fericire!“

Toleranța nu implică milă, ci în­țe­legerea unor aspecte mai complexe. Dacă în clasa în care învață copilul tău este un elev care suferă de ADHD, ce faci? Dacă un om în vîrstă îți spune că Iohannis este nazist pentru că e neamț, cum reacționezi? Dacă o persoană gay își cere aceleași drepturi legale cu una heterosexuală, care este primul impuls?

Cu alte cuvinte, chiar dacă ar fi mai puțini cei ce cedează locul bătrînilor în autobuze, acest lucru nu ar fi un semn de scădere a politeții de acest fel. Pur și simplu ar fi o reflexie a schimbării structurii populației ce merge cu autobuzul.

Like-minded people participă la o „bisericuță“ care capătă aspecte de intransigență sectară. Cel de cu totul altă opinie față de gîndirea dominantă a grupului e imediat exclus ca „troll“.

Mătuşa unuia dintre colegii de clasă ai copilului din Piteşti povesteşte despre ameninţări în timpul orelor, cum sînt agresaţi copiii şi cum unul dintre copii îşi păzește fratele mai mic în fiecare pauză, pentru că a fost ameninţat că va fi omorît.

„Ar trebui să ne comportăm cu persoanele vîrstnice așa cum ne-am dori să se comporte tinerii din viitor cu noi cînd vom fi bătrîni.“

Obișnuiau să-i ia cîrjele și să i le pună la distanță, obligînd-o să sară într-un picior ca să și le recupereze.

Subiectul emi­gra­ției rămîne în continuare unul sensibil, nu doar în România. Este interesant de analizat și în contextul actual – în ultimii ani, solidaritatea emigranților față de ceea ce se întîmplă în România (participarea la vot, proteste etc.) a fost una fără precedent. Oamenii vor să demonstreze că le pasă.

Cu ajutorul lui Putin, s-a molipsit o lume întreagă de naţionalism şi boală pe migranţi. Zidurile, inclusiv şi mai ales cele mentale, se înmulţesc şi ele ca şi ei. Românilor rămaşi pe loc li se rezervă foamea de dreptate şi mîndria de a dispune de o democraţie mai originală decît oriunde şi oricînd. Pînă le ajunge cuţitul la os şi se ridică să demonstreze că au învăţat, în fine, să-şi preţuiască libertatea.

De cîțiva ani, am sentimentul că România dizolvată prin lume a început să precipite. Am experimentat-o pe viu, la Paris, stînd zece ore și jumătate la rînd la Ambasadă, alături de alte mii de români, pentru a putea vota la alegerile prezidențiale din noiembrie 2014.

Trăiesc, se poate spune, între două lumi. Faptul acesta are, simultan, un mare avantaj și un mare dezavantaj. Dezavantajul e că aparțin sufletește atît unei lumi, cît și celeilalte și, atunci cînd sînt în Vest, aș vrea adeseori să fiu în Est și invers.

Chiar dacă rămîn sau pleacă, mulți continuă să se implice într-un fel sau altul în ceea ce se întîmplă în țară. Au organizat proteste la Bruxelles de fiecare dată cînd au simțit că e nevoie de ei: cînd secțiile de votare nu au fost suficiente, după incendiul de la Colectiv, cînd Guvernul Grindeanu a emis ordonanța de modificare a Codurilor Penale.

În Dosarul de acum o să descoperiți cît de multe distanțe există și în cîte feluri le putem simți. Vorbesc despre noi la fel de mult cum o fac și apropierile.

Distanţa dintre mine şi Miranda, uriaşă la primele pagini, s-a topit treptat şi-am devenit perfect conştientă de asta abia după predarea manuscrisului, după tipărirea cărţii, în acel interval magic şi înspăimîntător de după publicare.

Distanța are întotdeauna două capete. Unul aici și altul acolo. Unul acolo și altul aici. Aici și acolo sînt mereu volatile și aparent interșanjabile, esențiale în desenarea distanței.

În timp, procesul propriei îngrijiri a devenit tot mai complex. Poate că acum un veac sau două erau suficiente săpunul, pieptenele și un parfum.

Astăzi, mai mult ca niciodată, grija față de corp este un imperativ redutabil. Cochetăria masculină a devenit o preocupare legitimă, care nu mai stîrnește suspiciuni, nu mai este privită ca un semn de devirilizare. Dimpotrivă, conformarea la codul actual al masculinității presupune o preocupare constantă acordată pielii și îngrijirea regulată a tenului.

Mă număr în continuare printre cei care, de modă veche sau nouă, ies din casă doar proaspăt bărbieriți, șamponați și frezați. La costum și cravată ori în ținută casual sau sport, cu un strop de Eau de Cologne și o licărire jucăușă în privire.

Hainele sînt, bineînțeles, un accesoriu important, dar șarmul, derivat din bunele purtări și arta conversației, este de fapt principalul accesoriu al unui dandy.

În anii ’30, inclusiv la București, bărbații obișnuiau să își facă costume la comandă, să își personalizeze cu diferite esențe coloniile, aveau adevărate ritualuri în ceea ce privește serviciile de frizerie. Nu era o pedanterie ieșită din comun, ci o realitate, o chestiune firească.

George Brummell. Cînd a apărut în cadrul uşii din marea sală, cînd a făcut primii paşi, întreaga asistenţă, în frunte cu viitorul rege George al IV-lea, a amuţit. O curte întreagă a putut vedea ceva cu totul şi cu totul nou: un bărbat nici măcar frumos, îmbrăcat însă cu o eleganţă aparte, de o simplitate discretă, de neimitat, în contrast masiv cu împopoţonarea aurită a nobilimii, cu fastul ei excesiv.

„Bărbații“ adevărați erau cei de a XII-a – frezați (sau cu pletuțe studiate), bărbieriți, parfumați. Dacă ne cădea cu tronc cîte unul, eram obsedate pînă și de mirosul deodorantului sau after-shave-ului pe care îl folosea.

Ce ar ajunge o plăcută sesiune de shopping, în care cumpărăm produse unisex din magazinele frumos luminate și agreabil înmiresmate ale mall-urilor, dacă ne-am gîndi că, de fapt, sîntem în plină tînguire inconștientă și inutilă după starea paradiziacă?

Cît de social-democrat e PSD? Cît de îndreptăţiţi sînt pesediştii de azi să se revendice de la părinţii fondatori ai social-democraţiei româneşti? În ce măsură practica guvernării pesediste, aşa cum o cunoaştem deja, e compatibilă cu social-democraţia contemporană europeană? În fine, ce relevanţă mai au în România şi în Europa valorile sociale?

Istoria social-democrației postbelice se împletește cu destinul politic al lui Constantin Titel Petrescu, președintele PSDR, un personaj caracterizat de o remarcabilă consecvență în privința susținerii unor principii.

Violența a devenit la un moment dat consubstanțială cu societatea modernă. Conflictul, opoziția, lupta unei clase împotriva celeilalte au generat și au potențat externalizarea și tehnologizarea conflictului.