„Ce vor socialiştii români?“ – crearea PSDMR în 1893
Au trecut puțin mai mult de trei ani de cînd, în toamna anului 2013, într-o atmosferă ultra-festivistă, un PSD aflat în plină glorie sărbătorea „120 de ani de social-democrație în România“. Fostul PDSR își asuma astfel, definitiv, la 12 ani după controversata fuziune cu PSDR din 2001, întreaga istorie a social-democrației românești, pe care PSD susține că o duce mai departe.
Spre deosebire de anvergura actuală a social-democrației PSD-iste, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea socialismul era un curent politic mai degrabă necunoscut în România. Construcția Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România, înființat la 31 martie 1893, se poate spune că a început în anul 1881. Atunci, la presiunile Rusiei, confruntată cu asasinarea țarului Alexandru al II-lea de către revoluționarii socialiști, autoritățile române au arestat mulți socialiști locali și au forțat mișcarea să se reorganizeze pe alte coordonate. Pînă în 1881, socialismul românesc a reprezentat o colecție eclectică de idei, accentuat radicale și chiar anarhiste, multe venind din Rusia. Orientați mai mult spre acțiunea politică subversivă, primii socialiști români nu au reușit să își promoveze ideile într-un mediu social lipsit de muncitori și guvernat de un regim ostil activităților politice care excedau sistemul celor două partide în curs de formare, Național-Liberal (1875) și Conservator (1880). După 1881 însă, inițiativa a fost preluată de „socialiștii legaliști“, iar mișcarea și ideile sale au început să se facă simțite în cadrul marilor dezbateri ale epocii, profilîndu-se pe modelul social-democrației germane.
Mai întîi s-a dezvoltat presa socialistă modernă. Au apărut publicațiile Contemporanul și Revista socială la Iași, respectiv Emanciparea și Drepturile omului la București. Acestea au reprezentat vîrful de lance al socialiștilor în polemica pe marginea a cît de „exotic“ este socialismul în România, dar și principalele mijloace prin care au fost răspîndite ideile socialiste. Suma și corolarul acestor idei a fost lucrarea programatică a socialismului românesc de secol XIX, Ce vor socialiștii români? Expunerea socialismului științific și Programul socialist, publicată în patru numere consecutive ale Revistei sociale din anii 1885-1886. În aceasta, Constantin Dobrogeanu-Gherea face o expunere generală a socialismului, pentru a se opri, în a doua parte a studiului, asupra socialismului din România. Aici lămurește mai întîi de ce socialismul nu este „o plantă exotică“, arătînd că acesta nu este mai străin contextului românesc decît liberalismul și „formele fără fond“ pe care acesta din urmă le-a adus în România. În ultima parte, pornind de la analiza realităților sociale din țară, Constantin Dobrogeanu-Gherea, și socialiștii prin el, propune o serie de soluții, care se constituiau formal în măsurile din programul socialist. Printre altele, în materie politică, se cerea votul universal direct, autonomia comunală, libertatea cuvîntului și de asociere, laicitate prin desființarea bugetului cultelor, învățămînt liber și gratuit sau egalitatea femeii, în timp ce din punct de vedere economic erau cerute împroprietărirea comunelor, impozitul progresiv, credit accesibil pentru țărani/meșteșugari/muncitori sau prioritatea comunităților locale în gestionarea alimentelor și locuințelor.
Dincolo de idei însă, constituirea PSDMR a beneficiat și de un context favorabil, care a fost speculat printr-o activitate mult mai susținută a militanților socialiști. Din perspectivă socială, pe fondul măsurilor protecționiste ale guvernului, anii 1880-1890 au marcat și apariția unui proletariat industrial incipient. Greutățile muncitorilor s-au adăugat celor ale meșteșugarilor, generate de desființarea breslelor în 1873. Peste toate, nemulțumirile crescute ale țăranilor au dus la izbucnirea răscoalelor din 1888, toate acestea crescînd aderența la mișcarea socialistă. Și scena politică le-a fost favorabilă: conservatorii au preluat guvernarea în 1888, astfel că liberalii au cultivat o anumită alianță cu socialiștii, aducînd lideri socialiști precum Ioan Nădejde și Vasile Morțun în Parlament și încurajînd ambițiile politice socialiste. Nu în ultimul rînd, a contat și racordarea socialiștilor la mișcarea internațională, exprimată cel mai bine prin sărbătorirea pentru prima dată în România a zilei de 1 Mai, în 1890. Numărul de cluburi socialiste în orașele de provincie și la sate a crescut suficient de mult pentru a se constitui o masă critică reprezentativă la nivel național, care să dea legitimitate Congresului din 31 martie – 3 aprilie 1893. Partidul s-a înființat astfel formal prin adoptarea unui program ce îmbina ideile lui Gherea din Ce vor socialiștii români? și prevederile programului de la Erfurt din 1891 al social-democraților germani.
Dan Drăghia este lector asociat la Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București. A fost cercetător în cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Exilului Românesc.
Foto: adevarul.ro
