Tema săptămînii

Din păcate, creșterea economică nu le rezolvă pe toate, chiar dacă credința cea mai larg răspîndită e că, dacă stimulăm creșterea economică, sărăcia se va reduce de la sine.

Pe cît de bine împămîntenite sînt la noi șmecherul și șmecheria, pe atît de nemțesc e cuvîntul „șmecher“, provenit, după toate aparențele, din germanul „Schmecker“ (cel care gustă/degustă).

Exemplele mele de șmecheri vin din rîndurile elevilor/studenților mei (unii, între timp, deveniți colegi de breaslă cu mine.

Încă din copilărie rețin titulatura de șmecher ca pe o învestitură la care aspiram cu toții. Dar ea nu le era dată decît cîtorva aleși. Le recunoșteam autoritatea și ne plecam în fața lor, curtîndu-le compania, în speranța că ceva din aura lor va adera și la nevolnicele noastre ființe.

Bacalaureatul şmecherului e barul, iar facultatea, cazinoul. Cu asemenea scrisori de acreditare, în calea şmecherului nu poate rezista nimic.

„Știința este șmechereala mea supremă. Am două doctorate, sînt rector, șef de secție la spital, 23 de doctoranzi (cu dispensă, că legal nu e voie, dar fiind prea bună, nu le pot refuza setea de cunoaștere). Sînt șefa mai multor comitete și comisii, am coordonat o agenție și sînt sau voi fi un excepțional ministru tehnocrat.“

În mitologia românească, responsabili cu șmecheria sînt dracii și babele, încă de la facerea lumii. Într-unul dintre miturile cosmogonice, Dracul încearcă prin tot soiul de vicleșuguri să zădărnicească planurile lui Dumnezeu de a zidi pămîntul.

Un lucru pe care n-o să ne săturăm niciodată să-l reamintim este că Dilema veche există şi în varianta online încă din anul 1996. Cum am spus-o şi cu alte ocazii, sîntem veteranii presei online din România şi, oricum, am fost în avangardă: studiile arată că în anul 1995 erau prezente în World Wide Web puţin peste o mie de publicaţii în toată lumea.

E genul de cuplu în care el sau ea sînt tot timpul „noi“. „Nu ne place ciocolata“, o să-i auziți pe cei doi ciripei care se țin constant de mînă. „Ne place la mare, bem numai vin roșu, nu mîncăm sărat…“ – totul se face la comun, iar individualitățile fiecăruia s-au topit una în alta ca figurinele de ciocolată lăsate în soare.

„Nu vreau să-mi cresc copiii între betoane. Or să aibă spațiu, curte, loc de joacă. O să putem și noi, în sfîrșit, să respirăm!“ Aș vrea să-i atrag atenția, în glumă, că atunci cînd casa lor o să fie cu adevărat gata, copiii deja vor fi crescut și nu vor mai avea nevoie de un loc de joacă. Or să aibă nevoie de mașini ca să ajungă, din mijlocul cîmpului, în oraș, la facultate. Însă nu zic nimic, nu vreau să-i stric bucuria.

Putem accepta că trupul nostru e un sediu al răului? Nu, căci „Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare din ele, aşa cum a vrut El“ (1 Corinteni, 12, 18), „ca să nu fie dezbinare în trup“ (Idem, 12, 25).

Se vorbește de mult despre cele „două Românii“, cel mai adesea cu năduf, opunînd unei Românii harnice, progresiste și avansate o altă Românie, leneșă, înapoiată, retrogradă. Nu cred deloc că lucrurile stau așa. Dar este cert că devenim tot mai mult o țară a extremelor, ceea ce se cheamă U shape society.

Cititul nu mai e ceva dorit, ci, mai degrabă, etichetat şi plasat la capitolul „trebuie“. Un trebuie care omoară din start ideea plăcerii.

Afirmațiile de mai jos sînt lucruri care mi-au fost spuse despre romi („țiganii mei“) în diverse împrejurări, cu diverse ocazii.

Aveau și ei o părere despre Dumnezeu și despre smerenie. Bună, proastă, era părerea lor, era treaba lor. Imediat a explodat smerenia-n noi toți și ne-am apucat să explicăm cum e de-adevăratelea și cum stă treaba.

Aceasta este teama surdă, de adîncime, cu care rămîi toată viața, ca părinte: să nu i se întîmple ceva grav copilului.

Confuzia oamenilor tineri din acest moment vine și din lipsa obișnuinței lecturii, a disciplinei intelectuale. Nu-i poți scoate din deruta lor arătîndu-le cu degetul în ce direcție trebuie să se ducă, ci doar indirect, prin exemplu personal.

Drumuleţul spre limba ca şi superhaos e deschis gen.

…Selecțiuni din programul de Revelion. Așa suna celebrul titlu al emisiunilor din noaptea de Anul Nou, date în reluare în zilele următoare. Pe vremea comunismului, Revelionul ajunsese pe departe cea mai populară sărbătoare din an.

Melodia celor de la Wham ne urmărea pe drumul din Balta Albă, de la Gloria, pînă în Titan, în Macaralei. Am plecat pe jos, cu doi prieteni și colegi de bloc, spre petrecerea de Revelion 1987. Pierduserăm deja autobuzul 101 în stația de la Potcoava.

În România comunistă, debarcarea lui Moş Crăciun are o dată precisă. E 24 decembrie 1948, cînd cuvîntul „Crăciun“ este interzis public.

Reveionul era altfel, era cu „gaşca“. (Cine nu avea gaşcă era trist şi petrecea Revelionul cu familia.)

„Era Revelionul 1990-1991 şi cei de la Divertis au avut patru ore din program. A fost foarte politizat. Se vorbea despre terorişti, despre falşii revoluţionari… Ion Iliescu a fost foarte deranjat de acel program şi, pe 3 ia­nuarie, preşedintele director general al TVR, Răzvan Theodorescu, a ţinut o şedinţă şi a zis să ne dăm dracu’ toţi demisia, că ăla n-a fost program! Cam aşa a fost tranziţia de la Revelionul comunist la cel din capitalismul sălbatic.“

Multe probleme se pot trata cu haz mare și în așa fel încît să-l mulțumești și pe spectator, care să zică „Are dreptate, domnule!“ și să spere că poate se schimbă ceva. Asta era zicala înainte: „Spuneți voi acolo, că poate se schimbă ceva“.

Lista de invitaţi, Revelion de liceeni, de „tineret“, de „oameni ai muncii“. Ghirlande, stele, lampioane, fanioane colorate. Pelicanol şi lipici cu gust dulceag, îl mîncam cu linguriţa atunci cînd eram mici, spre disperarea părinţilor.

Mosafirlîcul se transformă în adevărate agape bahice, în „carnavalul“ (Lăsata Secului) dinaintea Posturilor mari.

Dintre toate Revelioanele copilăriei, cel mai bine îl țin minte pe cel din 1989. Amintirea este legată, mai ales, de „boom-ul“ culinar de pe masă.

Pentru omul arhaic viitorul constituia un motiv de angoasă: va fi un an rodnic sau păgubos? Unul bogat în precipitații sau, dimpotrivă, neprielnic, secetos, aducător de foamete?

Tot bărbații sînt, de multe ori, cei care aleargă după cadouri imposibile și în ultimul moment (vorba filmului Jingle all the way, 1996, Brian Levant, cu Arnold Schwarzenegger) pentru odraslele lor. Sau pentru partenerele lor.

1989: Crăciun cu ochii lipiţi de ecrane, cele mai multe alb-negru, puţine color.

Lecția se numea „Plugușorul“ și trebuia știută pe de rost, ca toate celelalte poezii din carte.

Așa cum mă fofilez de la tăierea porcului, sînt reticent și cînd vine vorba de tăierea bradului.

Spre deosebire de femei, care văd continuitatea/tradiția/moştenirea familială ca pe o necesitate, bărbaţii tind să o vadă ca pe o datorie (faţă de înaintaşi, neamurile de la ţară, chiar şi patria, naţiunea, „tradiţia“ însăşi).

Romantismul e bun oriunde, în orice altă cameră, dar nu în bucătărie.

Crăciunul din România mă în­so­țeș­te oriunde aș fi. Împodobesc bra­dul în Ajun, niciodată mai devreme, iar plăcerea declanșată de metamorfoza unui copac aparent banal într-un obiect de artă are și sîmburele de regret al despărțirii de el după abia cîteva săptămîni.

Fenomenul plagiatului nu e prezent doar în România. Iar dezvoltarea Internetului nu face decît să-l accentueze.

Îmi place să copiez. De cînd a apărut Internetul în viața mea îl folosesc ca să copiez tot ce prind. Copiez adrese, copiez referințe, copiez documente, copiez fragmente. Aceasta e natura mea de strîngător digital și mi-o trăiesc cu pasiune estetică și, aș zice, morală. Cititul și scrisul sînt încă ceva nou pentru mințile din specia noastră.