Cezar PAUL-BĂDESCU

Turma depășește pînă la urmă orice eveniment și merge mai departe.

Deopotrivă sursă de mari temeri și fascinație, moartea ocupă un rol central în noul roman al lui Cezar Paul-Bădescu. Personajul-narator cochetează cu ideea sinuciderii în adole

Aceasta este teama surdă, de adîncime, cu care rămîi toată viața, ca părinte: să nu i se întîmple ceva grav copilului.

Înainte să fiu părinte, eram destul de cinic cînd venea vorba de avut copii și mă lansam în discursurile acelea cu artistul care creează prin arta sa, nu făcînd copii.

Oricît de îndrăgostit ai fi de lectură, cititul cu sufletul la gură, biciuit de termenele foarte strînse, îți cam omoară plăcerea. Nu ai timp să savurezi textul, să reiei un pasaj care-ți place, să te oprești și să cugeți puțin pe marginea celor citite. Pentru un pasionat al lecturii, asta poate fi o metodă subtilă de tortură.

„Da’ nici atunci nu se lasă săraca femeie! Îşi cară copiii în spate, prin nămeţi, şi tot îi aduce la grădiniţă.“ „Ea-i aduce?“ „Păi, ea-i aduce, că bărbatu-său zice că ce le trebuie grădiniţă…“

Dacă ar candida, un mare scriitor sau un mare artist ar strînge doar o mînă de voturi. Ba, mai mult, minţile luminate ale ţării sînt de multe ori puse la stîlpul infamiei de către mase. Poporul nu se vrea reprezentat de ele, ci de oameni ca Vadim Tudor. Ei sînt adevăraţii exponenţi ai naţiei.

Nu mă uit la emisiunea „O dată-n viaţă” de la TVR 1, aşa că nu am ascultat niciodată schimbul de replici dintre Floarea şi Gheorghe, personajele jucate de Maria Buză şi de Marius Rizea. În „minivacanţa” de Paşti însă, avînd timp să butonez telecomanda fără rost, am dat peste varianta de sărbători a emisiunii Iulianei Tudor, intitulată „La masa de Paşti”.

Sînt unii duhovnici care-i sfătuiesc pe enoriași ca, în timpul postului, ”să postească și de televizor”. Adică să facă o pauză, să nu se mai uite la el. Așa cum își purifică organismul renunțînd la alimente de origine animală, să-și purifice și privirea și mintea, ținîndu-se departe de televizor în această perioadă.

Unii ar spune că invitarea lui Mihai Gâdea în emisiunea ”Nocturne” nu ar trebui să surprindă pe nimeni, după ce pe-acolo trecuse cu vreo două săptămîni în urmă Marius Tucă și după ce, cu cîteva zile înainte, TVR 1 ne oferea un interviu amplu cu Dan Voiculescu. Cîrcotașii ar putea vedea în această serie o dovadă a încolonării TVR în urma trustului Intact.

Avem, mai întîi, o doamnă învăţătoare din Caracal, care a devenit celebră acum cîţiva ani printr-o grevă a foamei de 70 de zile. O cheamă Cristiana Anghel. În 2010, o vedeam încercănată, pe patul spitalului, cum lupta pentru drepturile cadrelor didactice, cărora Guvernul Boc le tăiase salariile.

Impresionant și deprimant reportajul de la ”România, te iubesc”, de duminica trecută! În grupajul intitulat ”România, țara risipei”, am putut vedea tot felul de construcții aberante, făcute din bani publici, în sate altfel cu ulițele desfundate și fără canalizare.

Două cazuri de manipulare la televizor, de care am aflat săptămîna trecută. Unul a fost semnalat de Liviu Avram, în textul său „O mizerie televizată. În apărarea lui Sorin Ioniţă”, publicat în Adevărul. Avram scrie despre o emisiune de la Realitatea TV, moderată de Andreea Creţulescu și de Rareş Bogdan, cu Mircea Geoană şi Corneliu Dobriţoiu drept invitați.

De oarecare vreme, un personaj s-a apucat să ciugulească din cadavrul lui Constantin Brâncuşi. A descoperit că activitatea asta îl face cunoscut şi, astfel, şi-a găsit un ţel în viaţă: să militeze pentru aducerea rămăşiţelor pămînteşti ale lui Brâncuşi din cimitirul parizian Montparnasse în cel sătesc din Hobiţa.

Consiliul Naţional al Audiovizualului organizează, în ultimul timp, mese rotunde pe teme legate de audiovizual. În mod normal, astfel de seminarii sînt, precum ştim, inutile – oamenii se întîlnesc să vorbească, bifează un „eveniment“, apoi pleacă liniştiţi acasă, iar problemele dezbătute rămîn neschimbate.

Mulţi vorbesc despre degradarea mediului audiovizual de la noi şi despre vina pe care o au televiziunile pentru îmbolnăvirea morală a societăţii noastre. În plus, unii invocă nevoia de educaţie şi de cultură şi sînt convinşi că posturile TV ar avea o datorie în acest sens.

Iată un demers lăudabil al HBO, un film care pune în discuţie o problemă gravă a istoriei recente şi, în acest context, îşi propune să reflecte „valorile umane cele mai simple: adevăr, onoare, dreptate şi curaj“. O astfel de abordare e un lucru tot mai rar la televiziunile din ziua de astăzi. Se numeşte responsabilitate.

În seara Galei Festivalului de Film de la Berlin, dintre televiziunile de ştiri, doar Digi24 şi Realitatea TV şi-au început jurnalele de la ora 23 cu materiale despre victoria filmului Poziţia copilului. În timpul acesta, Antena 3 titra pe burtieră ceva despre eternul lor Băsescu, iar RTV era preocupată de divorţul lui Dinu Patriciu de Ziua Îndrăgostiţilor.

În spaţiul acestei rubrici mi-am exprimat de multe ori neîncrederea în eficienţa demersurilor care critică derapajele televiziunilor. Mă uitam la mine: analizez de zece ani ce se vede la televizor şi nu obosesc să scriu, iarăşi şi iarăşi, despre tabloidizarea sau despre manipulările din programele TV, şi, cu toate acestea, discursul televizual de la noi continuă să se degradeze.

Clasamentul audienţelor acestui început de an nu ne oferă nici o surpriză. Conform măsurătorilor din luna ianuarie, în mediul urban conduce PRO TV, urmat de Antena 1, pe locul 3 se află Kanal D, iar pe 4 Antena 3. RTV a urcat pe locul 5, iar OTV, pe vremea cînd încă mai emitea, a căzut pe locul 30.

Am semnat multe petiţii online de-a lungul timpului, destule pentru a-mi da seama cît de inutile sînt. Nu a existat absolut nici una care să rezolve lucrul pe care şi l-a propus, indiferent de numărul de semnături strînse sau de prestigiul numelor de pe listă.

În urmă cu cîţiva ani, scriam că visez ca spiritul Dilemei să apară cumva şi la televizor. Acum, cînd revista împlineşte 20 de ani, reiau un fragment din textul acela: „Cînd am ajuns la Dilema, în 1996, eram un cititor al ei şi deci intuiam ce e cu această revistă, dar am avut un şoc cînd am realizat despre ce era vorba."

Sîmbăta trecută, la emisiunea Km 0 de la Digi 24, Crin Antonescu i-a reproşat moderatoarei Elena Vijulie că „otevizează“. Aceasta îl întrebase despre disensiunile şi excluderile din PNL (cazul Andrei Chiliman şi celelalte).

De Revelion, cu cîteva minute înainte de 12 noaptea, am deschis televizorul să văd cînd se face ora. Era 12 fără două minute, iar la PRO TV asistam la un dans erotic, în care Victor Slav (cel care prezintă meteo), în boxeri şi în veşnicii lui bocanci, mima o acuplare cu Bianca Drăguşanu.

Din păcate, nimeni nu-şi mai aminteşte astăzi sau pare să nu-şi mai amintească de Alexandru Graur şi de extraordinarul lui demers de popularizare a normelor de vorbire şi de scriere ale limbii române. Graur avea o excelentă emisiune la radio care i-a învăţat pe mulţi să vorbească o limbă română corectă.

De cele mai multe ori, cînd mă uit la televizor bombănesc – şi lucrul acesta se vede şi în textele pe care le scriu aici. Televiziunea, aşa cum e făcută la noi, nu-mi prea oferă multe momente de satisfacţie. Dar acum e „vremea bilanţurilor“ şi, în plus, „spiritul Crăciunului“ ne face mai înţelegători, iar mama împodobeşte bradul, nu-i aşa?

Oare cum se justifică faţă de sine un actor bun, ce circumstanţe atenuante îşi acordă cînd acceptă să joace într-o telenovelă sau într-o producţie penibilă? Desigur, înainte să se justifice, se gîndeşte la bani. Va cîştiga mult, va lua într-o lună cît salariul de la teatru pe zece ani, va putea să-şi cumpere o casă mai mare etc.

Avem parte de o boare de aer curat de fiecare dată cînd, în atmosfera îmbîcsită de pe micile noastre ecrane, mai apar şi oameni care chiar fac ceva valoros în viaţă. Aşa e cînd televiziunile îşi aduc aminte că în România nu există numai vedete de carton şi producători de vorbe goale pe bandă rulantă, ci şi tineri eminenţi.

Pe la începutul lui noiembrie, apăreau nişte informaţii în presă că Guvernul ar avea un proiect de modificare a Legii Audiovizualului. Ştirea a stîrnit reacţii din partea agenţiilor de publicitate, iar proiectul a fost criticat de Asociaţia Europeană a Agenţiilor de Comunicare, care vorbea despre „impact anticoncurenţial major“.

Umberto Eco scria, prin 1994, în cadrul rubricii sale din l’Espresso, „Pliculeţul Minervei“: „Una din datoriile jurnalistice ar fi să spui: «astăzi nu avem nimic de spus, sau tot ce vă putem spune este rutină, trăncăneală, nimicuri. Aceleaşi fleacuri». E păcat să simulezi. Şi totuşi ăsta e blestemul jurnalismului.

Giovanni Sartori observa, în volumul său Homo videns, că televiziunea are un cuvînt decisiv de spus în privinţa votului, dar că ea personalizează alegerile. „Pe micul ecran vedem persoane, nu programe de partid“ – spunea el. „Video-politica tinde să distrugă – mai mult sau mai puţin, în funcţie de loc – partidul“.

Vinerea trecută, între 19,00 şi 19,10, trei dintre canalele de televiziune de la noi au avut cea mai bună emisiune difuzată pe un post românesc. Este vorba de cele zece minute în care pe ecran a fost afişat textul sancţiunii date de Consiliul Naţional al Audiovizualului pentru limbajul suburban folosit în studiouri.

Te uiţi la ei, la realizatorii emisiunilor tabloide, îi vezi cum se bălăcesc cu dezinvoltură în tot felul de lături şi te întrebi: „oare cum or fi oamenii aceştia?“. Sînt în viaţa lor de zi cu zi la fel de decăzuţi cum sînt pe micul ecran?

Avem tendinţa să judecăm lumea după măsurile propriei noastre persoane. Aşa cum sîntem şi gîndim credem că sînt şi gîndesc şi cei din jurul nostru. Desigur, conştientizăm că oamenii sînt diferiţi, chiar foarte diferiţi, dar trebuie să facem un efort să şi simţim asta.

Aşa cum scriam şi altă dată, televiziunile de la noi se întrec în a ne prezenta cît mai multe personaje din curtea miracolelor. Vedem varietăţi ale femeii cu barbă, ale mahalagioacei care-şi ridică în văzul lumii fustele sau ale piticului zglobiu – vedete, analişti sau politicieni.

Nu e nici prima, nici ultima dată cînd se întîmplă asta. Literatura este la liber şi, prin urmare, poate intra pe mîna oricui. Asta n-ar fi o problemă, pentru că, dacă e de calitate, ea e maleabilă şi poate vorbi pe limba fiecăruia. Fiind deschisă interpretărilor, îi poate spune oricui cîte ceva.

Erau anii ’70-’80, televiziunea lui Ceauşescu nu oferea mare lucru, aşa că serialele străine erau urmărite de o ţară întreagă, iar personajele şi situaţiile din ele se întipăreau în conştiinţa publică. Dacă, în plus, vorbim de cei care pe atunci erau copii, lucrurile căpătau dimensiuni încă şi mai mari.

Unul dintre posturile mele preferate este Viasat History. În situaţia în care nu am canalul Arte – care, din păcate, nu a venit în România, aşa cum ni se promitea anul trecut –, Viasat History este postul cu cele mai multe programe culturale pe care mi-l oferă operatorul de cablu la care sînt abonat, RCS-RDS.

Felul în care a decurs licitaţia pentru privatizarea Oltchim şi faptul că ea a fost cîştigată de un individ care a venit cu aceleaşi strategii de prostire ca în cazul Elodia dovedesc încă o dată că monştrii creaţi de televiziune nu rămîn în televizor, ci, după o vreme, ies de acolo şi ne invadează realitatea.

Evenimentul televizual al săptămînii trecute a fost unul trist: încetarea emisiei postului TVR Cultural, pe 15 septembrie, la ora 23,59. Cum era şi normal într-o rubrică numită „Cultura pe sticlă“, despre acest canal am scris cel mai mult aici. L-am criticat deseori, dar am şi lăudat destule producţii ale postului.

În 2003, scriam despre el: „Este spilcuit, frumuşel şi are un zîmbet atît de dulce, încît îţi vine să-l întinzi pe pîine, cu unt, în loc de miere. Dacă l-ar mai fi prins, cu siguranţă bunică-mea s-ar fi înnebunit după el. Numai că, în afară de faptul că ar fi putut face deliciul bunicuţelor, Mihai Gâdea de la Realitatea TV nu prea are multe motive să se afle în centrul atenţiei.

Felicit Consiliul Naţional al Audiovizualului, ca de fiecare dată cînd dă publicităţii un nou raport al monitorizării privind calitatea limbii române la TV, realizat de cercetătorii Institutului de Lingvistică. Acest demers mi se pare mult mai important decît alte monitorizări iniţiate de Consiliu, referitoare la emisiunile de divertisment sau la durata publicităţii.

Mercenarii noştri sînt buni, oricît de răi ar fi în realitate şi oricîte mîrşăvii ar fi făcut. Cît sînt ai noştri, închidem ochii la toate lucrurile reprobabile la care s-au dedat – ba chiar îi apărăm la nevoie – şi beneficiem de serviciile pe care ni le aduc. În momentul în care trec însă în tabăra cealaltă, vedem dintr-o dată cît de ticăloşi sînt.

Mai întîi au ajuns la mine ecourile. Apeluri disperate cum că dispare cultura de la TVR, iniţieri de petiţii online, chemări la mitinguri de protest. Eram plecat în concediu şi nu prea înţelegeam ce se întîmplase. Apoi am aflat că lucrurile nu stau chiar aşa de dramatic cum erau prezentate în e-mail-urile care chemau la luptă pentru salvarea culturii de la TV.

Am ajuns după cîţiva ani de-a dreptul intoxicat de mizeriile pe care le urmăream pe micul ecran.Starea mea generală se înrăutăţise şi aproape că treceam prin ceea ce a trecut şi Chloé Delaume, cea care s-a supus unui experiment de a privi neîntrerupt la televizor şi a observat după un timp cum sănătatea ei se deteriorează grav.

Săptămîna trecută, miercuri, se stingea la Viena una dintre cele mai talentate pianiste române, Mihaela Ursuleasa. A doua zi, marele dirijor Paarvo Järvi anunța acest lucru pe contul lui de Facebook, apoi știrea a fost dată pe cîteva site-uri culturale internaționale (artsjournal.com, de exemplu), iar, la sfîrșitul zilei, informația ajungea și pe site-urile ziarelor din România.

Săptămîna trecută, făceam un top al stupidităţii publicitare din spoturile care pot fi văzute în perioada aceasta la televizor. Mi se pare corect să vorbesc, totuşi, şi despre reclamele bune.

Rexona a inventat femeia cu clopoţei. Nu, clopoţeii nu indică enervarea sau iminenţa atacului, ci faptul că femeile dau din mînă. Un spot TV care promovează un deodorant ne spune că s-a făcut un experiment pentru a evidenţia de cîte ori se mişcă o femeie într-o zi. Prin urmare, unor nefericite li s-a pus o brăţară cu zurgălăi la mînă.

Mult timp, expresia „iese ca păduchele în frunte“ a fost pentru mine destul de obscură. Poate pentru că nu m-am procopsit niciodată cu drăgălaşii paraziţi şi prin urmare nu le cunosc obiceiurile. Cu vremea însă, viaţa din ţărişoara noastră mi-a dezvăluit înţelesurile profunde ale acestei ziceri.

Evenimentele de pe scena politică din ultima vreme au transformat populaţia României în două armate de activişti politici. Ambele clamează că luptă pentru binele ţării şi pentru apărarea democraţiei. Pentru unii, duşmanul este „tiranul Traian Băsescu“ şi ţopăie de bucurie că, iată, poporul îl dă jos prin reprezentanţii săi din Parlament.