Serialele de altădată, pe limba copiilor

Acum, dacă s-ar difuza pentru prima dată la vreunul din canalele TV, ar trece neobservate. Sau, în orice caz, nu ar avea un asemenea impact ca pe vremea aceea. Erau anii ’70-’80, televiziunea lui Ceauşescu nu oferea mare lucru, aşa că serialele străine erau urmărite de o ţară întreagă, iar personajele şi situaţiile din ele se întipăreau în conştiinţa publică. Dacă, în plus, vorbim de cei care pe atunci erau copii (aşa cum este cazul meu), lucrurile căpătau dimensiuni încă şi mai mari şi ajungeau pînă la hiperbolizare.

În ziua de astăzi, cu siguranţă ni s-ar părea ridicol un Johnny Weismuller în rolul lui Tarzan, cu chica lui aranjată frumos şi corpul perfect epilat. Ca să nu mai vorbim de cît de ridicol ne-ar părea celebrul lui strigăt ca un jodler, pe care-l producea cu mîinile pîlnie la gură cînd ţi-era lumea mai dragă. Sau de trucajele puerile şi evidente, de film făcut în anii ’30...

Pe-atunci, eram atît de nerăbdător să vină ora la care era programat serialul, încît încercam să fur startul, dînd limbile ceasului înainte. Apoi urmăream episodul cu sufletul la gură şi mi se părea că întotdeauna se termina mult prea repede. Pînă să vină sfîrşitul însă, încercam să reţin cît mai multe „faze tari“ sau replici, pe care să le povestesc a doua zi cu colegii la şcoală. Ai văzut cum s-a luptat cu leul sau cum a răpus crocodilul care se apropia ameninţător de Jane? Sau cum Tarzan şi Jane înotau pe sub apă, iar ea era dezbrăcată complet?!! (Pe-asta o rememoram înfioraţi.) Cît despre scena în care cei doi fac cunoştinţă, iar el se bate cu pumnul în piept şi zice „Tarzan“, apoi o loveşte pe ea în piept şi zice „Jane“, apoi iar pe el, apoi pe ea, şi tot aşa – era numai bună să fie încercată cu fetele. Acestea însă nu gustau niciodată poanta şi ne pîrau tovarăşei învăţătoare că le-am lovit cu pumnul în piept. Ce ştiau ele cum se comportă un bărbat adevărat?...

Strigătul lui Tarzan era bun în pauze, în curtea şcolii, cînd vreunul dintre noi se trezea faţă-n faţă cu băieţii de la B, cu care ne aflam tot timpul în conflict, şi trebuia dat semnalul de adunare a „găştii“. Nu se dovedea prea eficient, pentru că în pauze era o hărmălaie de nedescris pe care nimeni n-o putea acoperi, dar noi încercam cu obstinaţie. Poate dacă ar fi fost Tarzan, cu vocea lui penetrantă, i-ar fi reuşit din prima.

Dacă, totuşi, adunam „gaşca“ (adică cîţiva băieţi din clasă puşi pe fapte mari), atunci începea acţiunea. Iar acţiunea se cerea susţinută de o muzică pe măsură. Ce putea fi mai potrivit pentru asta decît melodia de la genericul serialului Mannix? Ăla în care el aleargă, sare, se rostogoleşte şi scoate apoi pistolul – toate în acelaşi timp, pe un ecran împărţit în pătrate. Cine-şi mai aminteşte astăzi de Mannix? Eu îmi amintesc – şi aş putea să fredonez şi acum melodia aceea de la generic. Am cîntat-o de multe ori în pauze, la şcoală.

Columbo nu ne atrăgea, că nu aveam ce „faze“ povesti a doua zi, iar Kojak era celebru doar pentru chelie şi pentru acadea. Cînd a venit unul cu o acadea la şcoală, adusă de taică-său din străinătate, a fost pentru scurt timp vedetă. Altfel, cei tunşi chilug erau porecliţi Kojak (cu varianta Cocean) şi nimeni nu era fericit cu o asemenea poreclă.

Alte seriale de oameni mari stăteau la baza unor poezele pe care le spuneam cu un aer important. De exemplu, problematica din Dallas era sintetizată în zicerea „Oan, ciu, fri, Pamela vrea copii. Fri, for, fai, Bobby ce mai stai?“. Zicînd acestea, simţeam că avem şi noi acces la secretele părinţilor noştri. Serialul Rădăcini era destul de sumbru şi singura zicere memorabilă pe care a iscat-o era una cu prostii, în care Kunta Kinte rima cu „Magdalena, fii cuminte“.

Dar cel mai deprimant serial era Linia maritimă Onedin. Cînd auzeam melodia aceea de la generic (care cînd am cresut aveam să aflu că e un Haciaturian), ştiam că avea să urmeze ceva extrem de plictisitor, care în plus se combina cu starea de sfîrşeală de duminică după-amiaza. Lumea lui James Onedin şi a lui Elizabeth aparţinea în exclusivitate părinţilor, şi noi nu mai aveam acces la ea nici măcar prin intermediul poezioarelor.