Poziţia ingrată a unui cronicar TV
Acum zece ani, Magdalena Boiangiu îmi propunea să preiau eu rubrica de cronică TV din – pe atunci – Dilema. De la începuturile revistei, o ţinuse mult timp Bogdan Ghiu, pentru ca apoi, cînd el a renunţat, să scrie o perioadă scurtă în cadrul ei Andrei Gorzo, despre filmele de la televizor. Mi s-a părut un domeniu interesant, căruia în plus îi cunoşteam şi culisele (pentru că am lucrat o vreme la conducerea unor ghiduri TV), aşa că am acceptat fără să stau pe gînduri propunerea Magdalenei Boiangiu.
Şi am început să urmăresc emisiunile de la televizor cu alţi ochi şi să croşetez, săptămînal, cîte un text pentru această rubrică. În primii ani, încercam să văd tot şi să scriu despre tot. Am scris inclusiv despre producţii de divertisment de joasă speţă, cum erau emisiunile Ciao, Darwin prezentată de Dan Negru, în care concurenţilor li se cerea să facă tot felul de scîrboşenii cu viermi sau alte tîrîtoare, sau Babilonia cu Augusta Dumitraşcu (vă mai amintiţi? – era un fel de Acces direct). Am scris, desigur, şi despre emisiunile-vedetă Surprize, surprize, Iartă-mă! sau Vacanţa Mare. Eram foarte critic şi arătam cu degetul prostul gust şi imbecilizarea propagată cu ajutorul televiziunii.
Dincolo de faptul că mă luptam cu morile de vînt, am ajuns după cîţiva ani de-a dreptul intoxicat de mizeriile pe care le urmăream pe micul ecran. La propriu. Starea mea generală se înrăutăţise şi aproape că treceam prin ceea ce a trecut şi Chloé Delaume, cea care s-a supus unui experiment de a privi neîntrerupt la televizor şi a observat după un timp cum sănătatea ei se deteriorează grav. Chloé Delaume a scris o excelentă carte despre experienţa sa – Locuiesc în televizor –, eu nu am avut şansa aceasta. Şansa mea a fost, în schimb, un an de pauză de televizor, cît am fost plecat la o bursă în Germania, perioadă care a jucat rolul unei salutare cure de dezintoxicare. Dacă nu ar fi existat acel an, acum cu siguranţă aş fi fost un zombie.
Cînd m-am întors din Germania şi mi-am reluat rubrica, mi-am schimbat radical strategia. Mi-am zis că nu are nici un rost să-mi pierd timpul cu prostii, în încercarea de a inventaria tot ce se difuzează la televizor. Mizeriile pe care le vedeam mi-au făcut rău, iar, pe de altă parte, demersul meu nu ajuta nimănui. Publicul emisiunilor imbecilizante nu mă citea (şi, chiar dacă m-ar fi citit, ar fi fost surd la atenţionările mele), producătorii lor îi dădeau înainte fără să se sinchisească. Pe unii dintre oamenii de televiziune îi enerva bîzîitul meu – ca dovadă „intervenţiile“ la care se dedau din cînd în cînd, în speranţa să mă facă să mă potolesc –, dar pînă la urmă îşi dădeau seama că nu e cazul să-şi bată capul cu mine. Cîinii latră, caravana trece.
Chiar aşa: de ce s-ar împiedica întreg aliotmanul de un ciot? Televiziunea are o putere extraordinară în zilele noastre, în timp ce impactul presei scrise este din ce în ce mai scăzut. Apoi, în televiziune se învîrt foarte mulţi bani. Cînd e vorba de cîştiguri aşa de importante, cine-şi mai pune probleme etice sau morale? Cine-şi face procese de conştiinţă că, prin acţiunile lui, perverteşte un întreg popor? Aşa cum nici politicienii noştri nu au vreo apăsare din cauza aceasta, nici oamenilor de televiziune nu le pasă de efectele negative pe care le propagă în societate.
Prin urmare, am părăsit de multă vreme naivitatea pe care o aveam la începutul acestei rubrici, cînd credeam că eu cu săbiuţa mea de lemn – sau, dacă vreţi, de hîrtie – pot îndrepta ceva în ţara noastră televizuală. Tot ce încerc prin textele mele de aici e să am o comunicare cu nişte oameni inteligenţi, cum sînt cu siguranţă cititorii Dilemei vechi. Nu le spun lucruri pe care ei să nu le ştie, dar măcar putem să ne amuzăm împreună.
