Cum e poporul, şi televizorul

Avem tendinţa să judecăm lumea după măsurile propriei noastre persoane. Aşa cum sîntem şi gîndim credem că sînt şi gîndesc şi cei din jurul nostru. Desigur, conştientizăm că oamenii sînt diferiţi, chiar foarte diferiţi, dar trebuie să facem un efort să şi simţim asta. De cele mai multe ori, în virtutea inerţiei, avem impresia că toţi ceilalţi văd lumea înconjurătoare la fel cum o vedem şi noi. Uităm că vezi, de fapt, ceea ce eşti.

În fine, poate că nu e cazul să vorbesc despre „noi“ şi să mă rezum la mine: eu aşa funcţionez. (Iată, chiar şi folosirea abuzivă a lui „noi“ dă seama de asta.)

Aşa stînd lucrurile, am scris de multe ori că televiziunile îşi bat joc de noi prin programele pe care ni le oferă, că ne tratează ca pe nişte proşti. Asta pentru că eu însumi mă simţeam insultat de nivelul precar al unor emisiuni, de manipulările vizibile de la o poştă, de personajele primitive care-mi erau date drept model la televizor şi mă iluzionam că aşa se simt şi ceilalţi telespectatori. Erau lucruri evidente pentru mine şi nu stăteam să mă gîndesc că nu sînt la fel şi pentru ceilalţi.

Pentru mine, de exemplu, e evident că o televiziune ca Antena 3 nu e deloc credibilă, că singurul rost al celor de acolo e să-l sape încontinuu pe Băsescu, spre folosul patronului lor, Dan Voiculescu, şi că nu deservirea interesului public îi animă pe ei. Rating-urile Antenei 3, care plasează această televiziune pe primele locuri în top, îmi arată că sînt foarte mulţi care nu gîndesc deloc aşa. Ba, mai mult, în discuţii, unii vin cu argumentul „imbatabil“: aşa este, aşa ziceau aseară la Antena 3! La fel, Ion Raţiu împărţea, în primăvara lui ’90, bani falşi şi droguri manifestanţilor din Piaţa Universităţii, pentru că aşa scria în nu ştiu ce gazetă.

De asemenea, pentru mine e evident că B1 TV e tot un fel de Antena 3, dar cu semn schimbat. Faptul că nu are audienţe mari ţine doar de erodarea popularităţii lui Băsescu. Altfel, are şi acest post fanii lui. Lumea se împarte în alb şi negru şi cine nu e cu noi e împotriva noastră. Nu contează nuanţele, iar exercitarea spiritului critic nu poate însemna decît trădare. În România de astăzi, nu poţi fi decît „băsist“ sau „anti-băsist“, doar pe aceste coordonate se agregă adevărul. Adevărul fiecărei tabere, desigur.

Am constatat cît de diferit vedem realitatea şi recent, cînd am citit comentariile din coada unei cronici la filmul După dealuri de Cristian Mungiu, din adevarul.ro. Mie mi s-a părut un film impresionant, care vorbeşte convingător despre o tragedie umană şi despre nişte realităţi din România de astăzi (lucruri care chiar s-au întîmplat). În comentariile de pe adevarul.ro, Cristian Mungiu era terfelit cu tot felul de cuvinte porcoase, pentru că a îndrăznit să vorbească în filmul lui despre nişte fapte negative din România. Iată ce i-a enervat pe conaţionalii noştri: „În America şi nu numai sînt lucruri mult mai urîte şi domn Mugiu-bulangiu nu le vede. Vede România cu ce e mai rău în ea. Poate ar trebui să vadă şi să transmită ceea ce este bun şi frumos. Aşa ar fi un exemplu de educaţie pentru această naţie.“ – am ales un comentariu mai soft, pentru că sînt multe altele ireproductibile.

Prin urmare, nu ne deranjează că unele televiziuni nu fac decît să ne asmută pe unii împotriva altora, prin orice mijloace, în primul rînd manipulîndu-ne. Nu ne deranjează că ne sînt oferite drept model figuri ca Gigi Becali sau nu ştiu ce prostituată din aşa-zisul show-biz. Ne deranjează însă că Mungiu ne arată un fapt petrecut în România mileniului trei şi-i reproşăm că nu vrea să educe naţia.

Oamenii care gîndesc astfel sînt majoritari în România, deci aceasta este, de fapt, ţara lor. Iar programele televiziunilor sînt construite după chipul şi asemănarea celor mulţi. Să le felicităm, deci, că şi-au adecvat mesajul la mediu.