Cei care ne îmbolnăvesc societatea
Te uiţi la ei, la realizatorii emisiunilor tabloide, îi vezi cum se bălăcesc cu dezinvoltură în tot felul de lături şi te întrebi: „oare cum or fi oamenii aceştia?“. Sînt în viaţa lor de zi cu zi la fel de decăzuţi cum sînt pe micul ecran?
Am cunoscut destui jurnalişti de ziare tabloide şi am fost surprins să constat că, în cele mai multe cazuri, exista o diferenţă foarte mare între produsul muncii lor şi ei înşişi. Dacă ceea ce făceau era o presă rudimentară, ridicolă chiar, în care sexualitatea şi diformul dictau valoarea, ei păreau nişte oameni normali, unii chiar inteligenţi şi de bun-simţ. L-am cunoscut, printre alţii, pe Dan Capatos, cu care am lucrat o vreme la o revistă de lifestyle. Dan Capatos, care are astăzi una dintre cele mai imunde producţii de pe micile noastre ecrane, era un băiat inteligent, cu simţul umorului şi cu cei şapte ani de-acasă. Acum îl vezi promovînd şi simţindu-se bine alături de toate scursurile societăţii. Tot aşa şi cu Simona Gherghe. Pe vremea cînd prezenta ştiri, era o persoană decentă. Acum, ca tartor în emisiunea Acces direct, o vezi cum îi sclipesc ochii numai cînd se ivesc vreun scandal, vreo mizerie, ceva...
Dacă sînt nişte oameni normali, cum pot totuşi să facă asta? Desigur, se gîndesc că e o meserie ca toate celelalte şi că banii mulţi pe care-i cîştigă „nu au miros“. La fel, probabil, se consolează şi cei din industria pornografică.
Dacă ar fi după tine, nu te-ai băga în aşa ceva, dar îţi zici că trebuie să mănînci şi tu o pîine. Şi, desigur, că trebuie să facă cineva şi asta. De fapt, o pîine poţi s-o mănînci şi făcînd lucruri onorabile, dar tu te-ai dedulcit la cozonac şi la cîştiguri mari. Prin urmare, îţi găseşti circumstanţe atenuante şi te autosugestionezi că nu e aşa de grav ceea ce faci. Că doar nu dai nimănui în cap! Şi, apoi, asta cere publicul, trebuie să-i dea cineva şi aşa ceva!
E adevărat, o parte din public de asta e interesat. E publicul mahalalei, care-şi oblojeşte frustrările prin bîrfă şi prin aluzii sexuale. Sînt oamenii care au fost cîndva strămutaţi de la sat, nu mai au nici un Dumnezeu, au uitat de mult „ce se cuvine“ şi s-au stabilit la periferia oraşului. Sau orăşeni aflaţi oricum la periferia societăţii.
Din fericire, nu sînt aşa de mulţi, raportaţi la întreaga populaţie a României. În luna octombrie, emisiunea Acces direct a avut 555.000 de telespectatori în medie pe minut, din mediul urban, Happy Hour de la Pro TV a avut 531.000 de telespectatori pe minut, iar Un show păcătos, 308.000. Sînt puţini, şi totuşi mulţi. Pentru aceşti 300.000-500.000 de români, principalele noastre televiziuni viciază spaţiul public audiovizual pe tronsonul orar 17,00-19,00 şi apoi, de la ora 23. Ai putea spune că lucrurile funcţionează după principiul sacul şi peticul. Cîteva sute de mii de români sînt interesaţi de lături, iar cei din televiziuni îi alimentează. De ce ne-ar deranja că oamenii sînt serviţi cu ceea ce-şi doresc? Şi, în fond, dacă nu-ţi place, poţi oricînd să schimbi canalul sau să închizi televizorul! (Acesta e veşnicul îndemn ipocrit al realizatorilor de emisiuni, prin care ei se consideră puşi la adăpost de orice critică şi liberi să difuzeze orice mizerie.)
Problema e că oamenii sînt serviţi cu ceea ce-şi doresc nu într-un separeu, ci în văzul întregii lumi. Stripteusele nu oferă „show-uri private“ pentru bărbaţii cu probleme, ci îşi ridică fustele în cap în piaţa publică. Televiziunile chiar asta sînt – piaţa publică, la care au acces toţi. În plus, ele oferă un piedestal. Acesta dă în primul rînd vizibilitate, dar transformă lucrul urcat acolo şi în statuie, în model. Astfel, mahalaua este încurajată şi legitimată. Oricîte justificări şi circumstanţe atenuante ţi-ai găsi, nu e puţin lucru să infestezi astfel societatea.
