Mai întîi a apărut spotul Salvaţi Roşia Montană, cu Maia Morgenstern. Într-un teatru grec, pe scena căruia sînt o masă şi un scaun, apare actriţa îmbrăcată, desigur, în negru. Se aşază la masă şi spune cu o voce calmă: „Bună ziua. Sînt Maia Morgenstern şi vreau să fac o donaţie celor care au neapărată nevoie de aur“.
Înainte să fie rasă Televiziunea Română de pe faţa pămîntului, să ne punem întrebarea dacă nu sînt şi ceva drepţi pe-acolo. De data aceasta, numărul poate fi negociat crescător, pornindu-se de la cincizeci şi ajungîndu-se la sute. Aduceam vorba şi săptămîna trecută despre aceştia, despre oamenii care fac lucruri bune în TVR.
Un redactor-şef din Televiziunea Română realizează după o vreme că vede la lucru, în redacţia sa, mai puţini oameni decît apar pe ştatele de plată. Cere organigrama şi face o listă cu cei despre care nu ştie nimic. Apoi se apucă să-i sune. Primul număr pe care-l formează e al unei doamne.
Zi mare pentru naţiune! Televiziunile de ştiri sînt pătrunse de momentul istoric pe care în sfîrşit l-au prins şi ne transmit, încă de la primele ore ale dimineţii, lucruri de importanţă capitală. Reporterii sînt cuprinşi de un soi de excitaţiune şi totul are un aer de festivism agitat.
Faţă de luna aprilie, PRO TV a avut în luna mai, în prime time, la nivel urban, cu 75.000 de telespectatori mai puţin, iar Antena 1 – cu 65.000. În fine, faptul că PRO TV are o scădere ceva mai mare e nesemnificativ, deoarece, chiar şi-aşa, audienţa postului din Pache Protopopescu e aproape dublă faţă de cea a televiziunii clasate pe locul secund.
Vinerea trecută, pe 25 mai, Consiliul Naţional al Audiovizualului – „organism creat ca unică autoritate publică de reglementare şi garant al interesului public în domeniul audiovizualului“ – a împlinit 20 de ani de existenţă. Cu trei zile înainte, pe 22 mai, Curtea de Apel Bucureşti a anulat cea de-a treia decizie a CNA de a înjumătăţi licenţa OTV cu 36 de zile.
Săptămîna trecută, două episoade, care dau seamă de nivelul foarte jos al televiziunilor noastre, au fost semnalate şi puse în discuţie pe bloguri sau în presa scrisă. Este vorba de transmisiunea în direct din timpul unei aşa-zise furtuni de nisip de pe Litoral, la Realitatea TV, şi de noi mostre de mahalagism, la emisiunea lui Dan Capatos de la Antena 1.
Aţi văzut cu siguranţă reclama aceea la un abonament Orange pentru că o dau foarte des la televizor: un tînăr îşi spune „mai am un sfert de oră pînă la interviu“ şi „ca să punctez la prima impresie, ia să dau un search pe net“. Spotul ni-l arată apoi cum merge într-un magazin, de unde iese cu o cutie.
Duminica trecută, am asistat la o prelegere din seria „Conferinţele Teatrului Naţional“, ţinută de compozitorul Dan Dediu, pe tema „Despre travesti în muzică“. În fine, unora aceste date s-ar putea să nu le spună mare lucru. Cei care-l cunosc însă pe Dan Dediu ştiu că trebuie să se aştepte din partea lui la ceva neapărat captivant.
Săptămîna trecută m-am întîlnit cu Gottfried Langenstein, vicepreşedintele canalului de televiziune Arte, şi am discutat despre cultura la televizor. Mi-au plăcut lucrurile pe care le-a spus şi consider orice comentariu al meu inutil.
Vedem un fost miner, aşezat alături de soţia sa, la o masă de cîrciumă. De fapt, cei doi stau ca la poză, să-i filmeze domnii de la oraş. Omul povesteşte cum a lucrat în mina de uraniu. Articulează cuvintele îngălat, ca unul care a pierdut de mult războiul cu alcoolul, şi vorbeşte şi cam tare.
În a doua zi de Paşti, televiziunile nu mai dau ştiri cum că românii iau lumină sau ciocnesc ouă roşii, că sînt deja informaţii vechi, dar ţin să ne spună că vremea frumoasă a scos românii în parcuri şi la grătare sau că aceiaşi români au revenit în supermarketuri să-şi refacă proviziile.
Audienţele TV ale lunii martie (care au fost publicate de blogul www.paginademedia.ro) ne oferă un tablou interesant al evoluţiei audiovizualului românesc. Unele lucruri sînt previzibile, aşa cum este poziţionarea producţiilor PRO TV pe primele locuri, altele sînt în măsură să ne surprindă.
Provin dintr-o familie de dascăli. Bunicul şi bunica au fost învăţători de sat, pe vremea cînd învăţătorii şi preoţii erau personalităţile comunităţii. Ei, la rîndul lor, erau din familii de dascăli. Vedeau meseria lor ca pe ceva care dădea prestanţă şi care implica responsabilitate. Responsabilitatea aceasta mergea pînă la amănunte pe care astăzi le-am înţelege mai greu.
De cînd ţin această rubrică, de aproape 12 ani, am scris de nenumărate ori despre mediul toxic pe care-l răspîndesc Ştirile de la ora 17 de la Pro TV. Am atras atenţia asupra efectelor pe care le au asupra publicului, am analizat resorturile lor, am arătat cum se propagă acest format şi la celelalte televiziuni, cum modelul este preluat şi multiplicat.
Crin Antonescu a spus despre membrul CNA Dan Grigore că nu are onoare, într-o emisiune a lui Mihai Gâdea, după care cel atacat a ameninţat: „Dacă pînă la şedinţa următoare nu proliferează scuzele de rigoare sau ceva echivalent, eu, joi, la şedinţa următoare, îmi voi da demisia din CNA“. Antonescu i-a rîs în nas, nu a proliferat, aşa că Dan Grigore s-a ţinut de cuvînt.
Cultura este văzută de televiziunile noastre cam cum priveşti o persoană cu handicap. Te uiţi cu milă şi cu o anumită superioritate şi, în general, nu-ţi face plăcere să ai de-a face cu ea, să-ţi tulbure buna dispoziţie prin imaginea nenorocirii. Desigur, cînd nu o putem ocoli, trebuie să ne arătăm generoşi faţă de ea, pentru că asta dă bine la imagine.
La prima vedere, nu eşti tentat să dai prea mulţi bani pe noul post de televiziune Digi 24. În primul rînd, vine într-o perioadă cînd tot apar televiziuni ca ciupercile după ploaie. Oricine pare că poate să-şi facă un canal propriu – pînă şi Gheorghe Ştefan zis Pinalti are mai nou unul şi îi spune Giga.
Nişte articole publicitare de pe Internet ne anunţă că, pe 23 februarie, a apărut o nouă televiziune. Ni se spune că respectiva televiziune face parte din „proiectul de comunicare România 2.0“ al lui Sebastian Lăzăroiu şi că se numeşte TVH 2.0.
Cunoaşteţi foarte bine lumea asta, că o întîlniţi la tot pasul în România. E o lume a mahalalei, a sărăciei, a unei umanităţi primitive. Una guvernată de instincte – sexualitate, foame, violenţă. Una în care indivizii se descurcă cu tot felul de mici sau mai mari găinării.
Audienţele TV ale talk-show-urilor româneşti, pentru luna ianuarie, plasează pe primele 12 locuri emisiuni ale postului Antena 3. Sinteza zilei se află pe locul întîi (cu 5.3 puncte de rating şi 555.000 de telespectatori pe minut, în medie), Subiectiv e pe locul doi (cu 4.4 rating, 458.000 de telespectatori pe minut), Punctul de întîlnire ocupă poziţia a treia.
Pe canalul meu preferat de filme, Cinemax, am nimerit peste o peliculă pe care am recunoscut-o imediat. Asta, deşi o văzusem o singură dată, în urmă cu vreo 16-17 ani. Ştiu că sună ridicol, dar pentru mine acum vreo 16-17 ani însemna o cu totul altă viaţă, care-mi pare tot mai străină şi de care-mi amintesc din ce în ce mai vag.
În textul meu de săptămîna trecută, „Ziceri de ici, de colo“, printre vorbele de duh spuse de diverşi domni pe micul ecran, am citat şi una a lui Bogdan Naumovici, din emisiunea Generaţia cu cheia de gît: „Dacă n-ar fi fost un proiect bun, m-aş fi ocupat eu atîta timp de el să-l promovez?“.
La România TV, un lucru rar: o emisiune culturală. Realizatoarea, pe care am remarcat-o de acum cîţiva ani, cînd făcea emisiuni inteligente la Realitatea TV, Delia Tăbăcaru, vorbeşte împreună cu un domn despre o carte. Cartea în discuţie este foarte ofertantă – Gluma de Milan Kundera.
Auzisem de el de cînd a apărut, în 2010, cînd agenţiile de ştiri au scris despre dezbaterile şi chiar controversele pe care le-a iscat în Franţa. Zilele trecute am reuşit să-l văd şi eu pentru că l-au difuzat cei de la HBO. E vorba despre documentarul Jocul morţii, regizat de Thomas Bornot, după un scenariu de Christophe Nick.
Mai întîi au fost lupte în surdină, apoi război pe faţă. Sebastian Ghiţă contra lui Sorin Ovidiu Vântu. Apoi Sebastian Ghiţă contra lui Elan Schwartzenberg. Atacuri şi replici, bălăcăreli în public şi lovituri sub centură. Ghiţă începe să-şi recruteze armata de angajaţi, pregătindu-se pentru lovitura de stat.
E adevărat, de fiecare dată cînd Consiliul Naţional al Audiovizualului publică rezultatele unei noi monitorizări realizate de Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti“, scriu şi eu despre greşelile de limbă de la televiziunile noastre. Deşi un astfel de articol este previzibil pentru că abaterile sînt cam aceleaşi, mă încăpăţînez să le arăt cu degetul.
La fiecare sfîrşit de an, fac un fel de bilanţ al rubricii de faţă, privesc înapoi la ce-am scris în anul respectiv, iar în 2010 am contabilizat, pentru prima dată, numai bilele albe pe care le dădusem. Cum m-am simţit foarte bine făcînd asta, o să repet formula şi acum.
Părea o piesă de mobilier. La propriu. Lemnul lui lăcuit se asorta cu biblioteca şi cu vitrina, unde ai mei ţineau paharele şi cîteva bibelouri. Pe el, maică-mea pusese un milieu mai mare. Cînd televizorul era stins, lăsa milieul peste ecran, să nu se pună praful.
Un comentariu pe marginea articolului meu de săptămîna trecută, postat pe Facebook de o profesoară de matematică din Constanţa: „Mă uit la elevii mei, şi nu doar, modelaţi în manifestare şi gîndire de vedetele ce se perindă pe ecranele noastre... Chiar dacă nu ne vine a crede, televiziunea e un sistem educativ puternic al acestei comunităţi rătăcite."
Scriu de peste 11 ani despre televiziune, în cadrul acestei rubrici, am văzut destule şi am comentat destule, dar există încă lucruri pe care le văd la televizor şi pe care nu le înţeleg.De exemplu, nu înţeleg rostul campaniei făcute de ministerul doamnei Elena Udrea la televiziunile noastre.
Ştiţi, probabil, povestea. Fată serioasă, bună la învăţătură, drăguţă cu toată lumea, mama tuturor răniţilor. Ce mai! Numai bună s-o pui la rană. În plus, nici nu arată rău. Întrebaţi, colegii de clasă spun că e o fată deosebită, cu toţii o respectă şi au numai vorbe bune despre ea.
În România, ai parte de multe situaţii kafkiene, dar rar mi-a fost dat să trăiesc una aşa de interesantă ca în cazul aventurii mele cu furnizorul de cablu RCS-RDS. După cum ştim, operatorii de cablu deţin monopol în anumite zone, şi tu, clientul, eşti captiv. Adică nu poţi să-ţi alegi compania care să-ţi ofere programele TV.
Televiziunea Română înseamnă multe. Înseamnă istorie, serviciu public, instituţie de stat, în plus una cu mulţi angajaţi, punct de convergenţă a intereselor politice în care cartea cea mare e jucată de partidele aflate la putere etc. Lucrurile acestea se întrepătrund şi, pe de altă parte, nu ştii prea bine care este pozitiv şi care este negativ.
Pe locul 3 avem o reclamă mai veche, de anul trecut, dar care încă mai poate fi văzută pe micile noastre ecrane. „Eu Becel inima tatălui meu. Eu Becel inima iubitei mele. Eu Becel inima mămăiţei mele. Tu inima cui iubeşti?“ Becel e o margarină, iar margarina, precum ştim, este unul dintre cele mai nocive alimente.
Eşti prins cu ocaua mică şi arătat cu degetul, făcut de rîs. În mod normal, ar trebui să te faci mic, să taci mîlc şi să nu te mai arăţi lumii. În mod normal, ar trebui să-ţi fie ruşine. Ar fi trebuit să-ţi fie şi cînd foloseai ocaua mică, dar, dacă nu s-a întîmplat atunci şi credeai că-ţi merge, măcar acum, în al doisprezecelea ceas, cînd ai fost dat în fapt.
Am nişte prieteni de Facebook foarte faini. În afară de oamenii pe care-i cunosc personal, am acceptat numai cererile de prietenie ale celor la care am văzut niscaiva preocupări culturale sau cu care am gusturi comune în ceea ce priveşte cărţi, muzici sau filme. Prin urmare, comentariile la ceea ce postez pe Facebook sînt de obicei interesante.
La unele mă uit din obligaţie, la altele de plăcere. Cele pe care le urmăresc din obligaţie sînt canalele de ştiri. Lucrez în presa cotidiană şi redacţia ziarului meu e dotată cu plasme care merg încontinuu, în principal pe Realitatea TV şi pe Antena 3. Ideea e să fii conectat tot timpul, să prinzi rapid vreun eventual Breaking News.
E duminică după-amiaza. După cîteva zile de absenţă din ţară, vreau şi eu să ştiu ce se mai întîmplă pe-aici şi deschid televizorul pe Realitatea TV. E televiziune de ştiri şi ar trebui să mă lumineze, nu? Postul dă un material cu un domn îmbrăcat elegant (costum negru, cămaşă albă, pantofi negri lustruiţi la marele fix), plimbîndu-se printr-un sat de oameni amărîţi.
Acum cîţiva ani buni, un personaj apărea în mod inexplicabil seară de seară la Ştirile PRO TV. Jurnaliştii din Pache Protopopescu ţineau să ne anunţe, cu tenacitatea picăturii chinezeşti, ce a mai făcut sau ce a mai zis Gigi Becali, un om despre care nu auzise mai nimeni pînă atunci. Chiar şi cînd ştirile nu aveau nici o legătură cu el, tot apărea.
Am văzut de cîteva ori, la posturile noastre de televiziune, o reclamă la un şampon anti-păduchi, despre care ni se spune că omoară eficient şi lighioanele, şi ouăle lor. Avînd în vedere că românii sînt printre popoarele cu cel mai mic consum de săpun, şampon şi pastă de dinţi din Europa, consider că e o idee foarte bună să faci direct reclamă la un şampon anti-păduchi.
O ediţie a emisiunii umoristice de la Canal+, Les Guignols de l’Info, care, folosindu-se de marionete, îi ridiculizează pe Jacques Chirac, Dominique Strauss-Kahn, Michel Rocard sau Johnny Hallyday. La un moment dat, cei luaţi în tărbacă sînt doi cunoscuţi (în Franţa) comentatori sportivi – Thierry Roland şi Jean-Michel Larqué.
Indiscutabil, printre lucrurile bune pe care le face Consiliul Naţional al Audiovizualului se numără colaborarea cu Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti“ pentru „monitorizarea privind calitatea limbii române la posturile de radio şi de televiziune“ şi publicarea periodică a unui raport realizat în urma acestei monitorizări.
O nuntă în care actorii principali sînt nişte indivizi de existenţa cărora nici nu ar trebui să ştim. Personaje primare şi jalnice, în ciuda mulţilor bani pe care-i au, cu alură de mafioţi şi învîrtindu-se într-o lume kitsch care-i caracterizează pe deplin. Presa are o mare slăbiciune pentru aceste personaje: le spune pe numele de alint (Gigi, Cristi etc.) şi ne dă zilnic informaţii despre ce au mai făcut sau ce au mai zis.
La începutul zilei era emisiunea cu pionieri, Tot înainte!. Într-o vreme, mă uitam la ea pentru că eram îndrăgostit de fata blondă şi cu codiţe care prezenta. (Să fi fost Cristina Ţopescu? – ea cred că era.) Înghiţeam toate tîmpeniile cu pionieri care plantau copaci, făceau careuri, ridicau steaguri şi salutau cu cravata-n vînt, doar s-o văd pe prezentatoare.
Pentru două săptămîni, cît am avut concediu, am fost departe de ţara mea de glorii, ţara mea de dor. Nu de distanţă vorbesc, căci Germania nu e aşa departe de România... Într-o Bavarie tradiţională, unde oamenii trăiesc în case de pe la 1500 şi merg la biserici construite pe la anul o mie şi ceva, iar viaţa decurge liniştit şi firesc.
O ştiţi pe Barbara Blade. Este o aşa-zisă supereroină, un fel de Lara Croft cu pălărie de Indiana Jones şi cu nume de vînător de vampiri, din reclamele TV pentru Lady Speed Stick. În spotul care promovează varianta „Waterproof“ a produsului, apriga doamnă vrea să pună mîna pe nu ştiu ce comoară a piraţilor şi se luptă cu nişte indivizi fioroşi, pe o corabie.
Gâdea a început să facă din nou interviuri, în cadrul emisiunii Sinteza zilei. I-am putut vedea profesionalismul pus la lucru cu ocazia unui eveniment – invitarea lui Pascal Bruckner pe platourile Antenei 3. Nu e puţin lucru să ai un invitat de un asemenea calibru, căci Bruckner nu e nici Mugur Ciuvică, nici Valentin Stan... Ei bine, rareori mi-a fost dat să văd un interviu realizat aşa de amatoristic.
Suma mitologizărilor individuale nu cred că e mai mică astăzi decît era cea din 1990, din Evul Mediu sau din Antichitate; aşa cum nu cred că fondul de imaginar ar fi mai scăzut astăzi decît cel din societăţile tradiţionale - este doar altfel structurat.
De mai mulţi ani, Roşia Montană Gold Corporation investeşte o groază de bani în campanii insistente care să facă publicul să creadă că această companie e cel puţin Maica Tereza venită să ajute această ţară năpăstuită. (Banii investiţi în publicitate, oricît de mulţi, la fel ca şi cei promişi pentru prezervarea mediului sau a patrimoniului vor fi un mizilic pe lîngă cîştigurile companiei, dacă va pune mîna pe aurul Apusenilor...)
