"Cînd te ocupi de cultură, trebuie să ai curaj"

Săptămîna trecută m-am întîlnit cu Gottfried Langenstein, vicepreşedintele canalului de televiziune Arte, şi am discutat despre cultura la televizor. Mi-au plăcut lucrurile pe care le-a spus şi consider orice comentariu al meu inutil.

Cultura nu are o audienţă populară. Cum poate să supravieţuiască, în aceste condiţii, cultura la televizor?

Cred că e o greşeală să spui despre cultură că nu ar avea un public numeros. Este clar că, dacă prezinţi un serial american, vei avea mult mai uşor o audienţă mai largă decît cu un proiect cultural. Pentru a prezenta cultura trebuie să faci, poate, un efort mai mare. Asta însemnînd că trebuie să creezi un eveniment. Să vă dau un exemplu. Ne-am gîndit să realizăm un documentar despre viaţa socială din Berlin. Dacă ne-am fi rezumat la aşa ceva, am fi avut o audienţă mică. Aşa că ne-am propus să facem ceva spectaculos. Am filmat, cu 80 de echipe, o zi întreagă a Berlinului, în fiecare colţ al oraşului: la spital, la primărie, la operă, într-un restaurant, într-o bucătărie, într-o măcelărie, i-am însoţit pe cei de la salubritate... Într-un cuvînt, am prezentat viaţa unui mare oraş, timp de 24 de ore. Trebuie să ai o idee cum să comunici cultura, pentru a obţine efectul scontat. Să vă dau un alt exemplu: dacă faceţi un documentar despre Wittgenstein şi-l prezentaţi în Franţa sau în Germania, îl vor urmări 30.000-40.000 de persoane. Dacă însă veţi avea curajul să construiţi o întreagă zi televizuală despre filozofia, problemele vieţii lui Wittgenstein şi contextul acelor vremuri, audienţa va fi de zece ori mai mare. Prin urmare, cînd te ocupi de cultură, trebuie să ai din cînd în cînd curaj.

Cum e bine să fie susţinută cultura? Prin intervenţia statului sau prin mecenat, prin susţinere din partea zonei private?

Cred că trebuie să fie o mixtură. Vedem astăzi că statele nu pot să finanţeze cultura, pentru că e nevoie de fonduri importante, pe care statele nu le pot susţine singure. Pe de altă parte, economia culturii este subestimată. În Germania, industria culturii înseamnă aproape 80 de miliarde de euro. Vorbim aici de presă, televiziune, cinema, teatre, muzee... Este mai mult decît industria chimică germană. Şi, în plus, industria culturii este în expansiune, pentru că intră în discuţie şi lumea digitală. Aici, transportul de conţinut nu costă aproape nimic, deci schimburile culturale sînt facilitate, prin urmare va fi un comerţ enorm. Americanii au înţeles asta. În anii ’90, Bill Gates a mers la mai multe muzee din Est, după căderea Zidului, şi le-a spus: „Vă restaurăm tot, vă reconstituim arhivele, vă ajutăm să reconstruiţi muzeul. Nu vrem mare lucru. Doar drepturile digitale“. Nimeni nu a înţeles atunci ce însemna asta. Astăzi, un tînăr din Sankt Petersburg care vrea să-şi pună imaginea unui tablou de la Ermitage pe desktop trebuie să-i plătească în primul rînd lui Paul Getty din Los Angeles. Ei au preluat această afacere şi şi-au dat seama că poate fi vorba de petrolul secolului XXI. Noi avem încă dificultăţi să înţelegem că acest comerţ al informaţiilor şi al culturii reprezintă comerţul viitorului.

Dar de ce este necesar să susţinem cultura?

Pentru că piaţa din Europa, divizată prin multitudinea de limbi, nu va fi niciodată competitivă cu cea americană, care se bazează pe un miliard de vorbitori de engleză.

Într-o perioadă de criză, cultura trebuie să fie prima sacrificată?

Dimpotrivă. Cultura ne-a ajutat întotdeauna să ne regăsim coeziunea socială. Îmi amintesc nişte imagini din Germania abia ieşită din război, în München-ul distrus, cu Wilhelm Furtwängler care dirija o orchestră printre ruine, pentru a strînge oamenii în jurul culturii, pentru a găsi un nou angajament pentru germani. Mitterand şi Helmut Kohl, ambii avînd rude care au pierit în cele două Războaie Mondiale, şi-au întins mîna şi au decis că trebuie să existe o colaborare între francezi şi germani şi că trebuie creată o voce comună a culturii. Aceasta a fost televiziunea Arte. A fost decizia lor, în memoria războiului, bazîndu-se pe faptul că domeniul culturii e ceva care strînge oamenii laolaltă.