Despre responsabilitate

Provin dintr-o familie de dascăli. Bunicul şi bunica au fost învăţători de sat, pe vremea cînd învăţătorii şi preoţii erau personalităţile comunităţii. Ei, la rîndul lor, erau din familii de dascăli.

Vedeau meseria lor ca pe ceva care dădea prestanţă şi care implica responsabilitate. Responsabilitatea aceasta mergea pînă la amănunte pe care astăzi le-am înţelege mai greu. De pildă, bunicul nu se ducea niciodată la cîrciumă, pentru că i s-ar fi părut neconform cu statutul lui de învăţător şi pentru că nu voia să dea un prost exemplu în sat. Apoi a început războiul şi a ţinut cu tot dinadinsul să se înroleze (deşi ar fi putut să-şi aranjeze să scape), tot pentru a da un exemplu în comunitate. Cum şi pe cîmpul de luptă a avut aceeaşi atitudine, a fost omorît destul de repede.

La bunica, sentimentul datoriei şi al responsabilităţii faţă de comunitate s-a manifestat, la fel, într-un mod de neînţeles astăzi. Deşi a rămas văduvă de tînără şi, în plus, cu trei fete de crescut, nu s-a mai căsătorit niciodată şi nici nu a mai avut vreo relaţie cu un bărbat. La un moment dat, am întrebat-o de ce nu şi-a găsit şi ea pe cineva, iar răspunsul ei a invocat iarăşi puterea exemplului: „Ce ar fi zis cei din sat dacă doamna învăţătoare ar fi umblat cu cineva? Nu se putea una ca asta!“. Şi, pentru că „nu se putea una ca asta“, a înfruntat singură greutăţile vieţii şi mizeriile pe care i le făceau comuniştii pentru că soţul îi murise pe frontul de Est. A făcut sacrificii imense să-şi ţină fetele pe la şcoli şi toate trei au ieşit profesoare.

Mama mea a moştenit ea însăşi sentimentul datoriei şi cultul pentru meseria de dascăl. Acum e pensionară, dar încă vin la ea foşti elevi să-i mulţumească.

Aşa stînd lucrurile, pentru mine învăţămîntul e un subiect sensibil. Eu însumi am visat toată facultatea să rămîn să predau, dar un concurs aranjat pentru ocuparea unui post de asistent m-a scîrbit şi m-a făcut să mă îndrept spre alte zări.

Apoi am văzut cum condiţia profesorului se degradează tot mai mult în România şi, odată cu ea, şi învăţămîntul de la noi. Salariile de mizerie ale cadrelor didactice i-au făcut pe absolvenţii valoroşi să-şi dorească orice altceva. Inclusiv munci cu mult sub calificarea lor, dar plătite bine în Occident. Am cunoscut însă şi cîţiva profesori la care pasiunea pentru meserie a prevalat în faţa neajunsurilor materiale – dar nu vreţi să ştiţi cîte greutăţi are de înfruntat un dascăl care vrea într-adevăr să facă ceva. Inerţia sistemului şi conjuraţia imbecililor.

La toate acestea se adaugă aşa-zisele reforme care bulversează periodic învăţămîntul românesc, mai precis de fiecare dată cînd se înscăunează noi Adomniţe sau Funerii.

Rezultatul? Desigur, catastrofal. Profesorii de la facultate îmi spun că, de la an la an, nivelul candidaţilor este consternant, ajungînd pînă la forme de analfabetism. Şi vorbim, deci, de elită, de cei care se decid să urmeze o facultate.

Televiziunile noastre, deşi se bat cu pumnul în piept că oftează pentru binele Cetăţii, nu prea sînt interesate de această situaţie alarmantă. Mult mai important pentru ele e ce-a mai zis Băsescu despre Udrea sau Ponta despre Vanghelie. Îşi abat atenţia asupra şcolii româneşti numai cînd vreun profesor întreţine relaţii sexuale cu eleve, cînd apar filmuleţe de pe telefon cu bătăi din sălile de clasă sau cînd vreo decizie a ministerului produce panică printre părinţi.

Există însă şi o excepţie – şi sînt iarăşi pus în situaţia să laud emisiunea România, te iubesc de la PRO TV. În ediţia de săptămîna trecută, am putut vedea o excelentă radiografie a bolilor din sistemul de învăţămînt românesc. Asta înseamnă jurnalism responsabil! – şi, cu emisiuni ca România, te iubesc, PRO TV îşi spală multe păcate. Într-un sistem devenit iresponsabil, actul jurnalistic bine făcut poate să mai ofere o speranţă.