Într-un comentariu postat pe Facebook la articolul meu de săptămîna trecută despre CNA şi ştirile cu orori care se dau la televiziunile noastre, o cititoare din Cluj, Myela Sticeye, scria: „Ştirile astea mie îmi par să fie un substitut al execuţiilor publice, fie un mod prin care omul amărît şi limitat se poate simţi fericit privind mizeria altora.
Acum cîţiva ani, într-o discuţie avută cu Ralu Filip, am abordat şi subiectul ştirilor cu orori, de tipul Ştirile de la ora 5. Deşi Ralu Filip, ca preşedinte al CNA, era pus pe fapte măreţe, cînd a venit vorba despre ce s-ar putea face pentru a stăvili pofta televiziunilor pentru accidentele de pe şoselele patriei sau pentru violurile şi hăcuirile din sate, omul a ridicat neputincios din umeri.
De cîţiva ani, mă tot întreb cum de a ajuns Mihai Gâdea un personaj important al audiovizualului românesc. Acum e pe cai mari, căci, în afară de moderarea emisiunii Sinteza zilei, i s-a dat pe mînă, precum ştim, şi conducerea Antenei 3 (după ce, în prealabil, fusese directorul Antenei 2).
În discursurile pe care le ţinem, „românul“ este tolerant, primitor şi omenos. În realitate, trăim într-o ţară ca o junglă, cu indivizi care acţionează după principiul care pe care. Spaţiul public – de la stradă pînă la studiourile de televiziune – ne este invadat de agresivitate, de înjurătură, de porniri vindicative.
Oamenii de televiziune de la noi, cînd vor să facă în sfîrşit lucruri consistente, serioase, iau în braţe lamentaţia. Şi, cu această lamentaţie în braţe, ne povestesc cît de rău am ajuns s-o ducem, cum suferim profund la capitolele şcoală, stradă şi spital (şi multe altele pe lîngă acestea), cum rapiţa-i moft şi cum se duce dracului giudeţul.
De ce mor eu de grija altora, de ce mă interesează soarta celor care ajung masă de manevră? Nu pentru că mi-aş dori să fac apostolat, să luminez poporul, şi alte lucruri de genul acesta pe care le găseşti numai în manualele de şcoală generală, ci dintr-un interes egoist: lîngă oamenii aceştia trăiesc şi cu ei interacţionez.
De ce televiziunile ne oferă cu obstinaţie aceiaşi comentatori, oricît ar fi ei de urechişti, de penibili, de compromişi chiar? Într-unul dintre comentariile legate de articolul meu, pe care le-a postat pe Facebook, amicul Florin Iaru dădea un răspuns în care invoca mai multe motive.
M-am întrebat de mai multe ori în cadrul acestei rubrici ce caută pe micile noastre ecrane unele figuri de comentatori pe care le vedem toată ziua bună ziua. Aceeaşi nedumerire şi-au exprimat, în repetate rînduri, şi alte voci din presă.
Eram în redacţia ziarului Cotidianul cînd, prin 2006, Doru Buşcu ne-a strîns pe toţi şi ne-a anunţat că i-au vîndut lui Sorin Ovidiu Vîntu o parte importantă din acţiunile trustului Caţavencu. Că trustul nu mai putea să reziste pe picioare proprii şi că avea nevoie de ajutorul unui om puternic financiar. Că nici el nu e prea fericit de această soluţie, dar asta e!...
În toamna anului trecut, două televiziuni importante şi-au schimbat managementul: la Realitatea TV a fost instalat un afacerist, Sebastian Ghiţă, iar la postul B1 a fost adus omul de bază al televiziunilor trustului Intact, Sorin Oancea. După aproape jumătate de an, deja se pot vedea roadele acestor schimbări.
Din ce în ce mai multe lucruri ne spun că trăim într-o ţară a lipsei de responsabilitate. Nimeni nu pare să-şi asume răspunderea pentru dezastrul în care ne aflăm. Celebrul caz al lui Adrian Severin care, deşi prins cu mîţa-n sac, refuză să-şi dea demisia e doar cel mai recent şi cel mai vizibil.
Le-am fost recunoscător celor de la TVR Cultural că au redifuzat luni emisiunea din noiembrie anul trecut, în care Daniel Cristea-Enache l-a avut invitat pe Alex. Leo Şerban. Cei care nu l-au cunoscut pe Leo au putut să-l vadă aşa cum era – şarmant, inteligent, bun vorbitor, glumeţ şi profund în acelaşi timp. În cele ce urmează, am să fac un pas înapoi şi am să-i dau cuvîntul lui Leo.
Nu cred să existe mulţi români care să nu fi avut de-a face – ei sau măcar cineva din familie – cu infecţiile intraspitaliceşti. De multe ori, spitalele noastre, în loc să te vindece, te îmbolnăvesc suplimentar. Este o realitate care nu e de ieri, de-alaltăieri şi nici măcar de cînd cu criza aceasta care se spune că „ne-a pus sistemul sanitar pe butuci“.
Duminica trecută, la TVR 1, în a doua parte a Jurnalului de la ora 20,00 – o secţiune de reportaje. Mai întîi, mi se dă un reportaj absolut OK, făcut de Adelin Petrişor, despre situaţia dramatică a refugiaţilor din Libia. Jurnalism pur şi dur, care poate fi pus fără nici un complex lîngă orice alt material realizat de vreun post prestigios occidental într-o zonă fierbinte a planetei.
O emisiune alb-negru înregistrată într-un restaurant modest. Cîteva mese la care stau oameni – care nu mănîncă sau beau, ci sînt publicul emisiunii. Pe masa din faţa celor doi prezentatori e un telefon. Din cînd în cînd, telespectatorii sună la acel telefon şi sînt puşi să răspundă la nişte întrebări.
Scriam cîndva că ştiriştii noştri bîţîie de nerăbdare în aşteptarea Apocalipsei, pe care s-o transmită ei în direct, iar publicul să stea cu ochii lipiţi de televizor, să se uite şi să se îngrozească. Vă închipuiţi ce rating epocal ar avea Apocalipsa în direct!
Pelicula lui Haneke a luat Palme d’Or în 2009 şi s-a scris mult despre ea. Comentatorii s-au referit la comunitatea închisă dintr-un sat german de la începutul secolului al XX-lea, despre societatea patriarhală opresivă dintr-un mediu protestant, despre o pepinieră care urma să producă, peste cîteva zeci de ani, nazismul.
L-am văzut pentru prima oară pe Claudiu Bleonţ pe scenă în montarea lui Horea Popescu după Zbor deasupra unui cuib de cuci, unde juca rolul tînărului aceluia bîlbîit, Billy Bibbit, care se sinucide spre final. Asta se întîmpla pe vremea lui Ceauşescu, iar Bleonţ era foarte tînăr şi foarte bun. Apoi l-am văzut în multe roluri care pot fi considerate antologice.
Acum cîţiva ani, în Germania, am intrat într-un magazin dedicat chitarelor electrice, mînat de nostalgiile juneţilor mele, cînd cîntam şi eu la aşa ceva. Desigur, la loc de cinste erau marile mărci (la care eu, pe vremea lui Ceauşescu, nu puteam decît să visez), printre care celebra Fender Stratocaster, „chitara lui Jimi Hendrix“. Nu m-am putut abţine să n-o dau jos de pe raft şi să mă joc puţin cu ea. Cîntam, pur şi simplu, la un mit.
Ştiu, în general un discurs pe marginea reclamelor este atacabil. Asta în principal pentru că acele criterii după care e judecată publicitatea se împart pe două paliere. Pe de o parte, e vorba de creativitate şi de talent, la care se adaugă buna stăpînire a unui meşteşug.
Moment festiv de la oficializarea căsătoriei Opoziţiei: Victor Ponta îşi dă mîna cu Crin Antonescu care, la rîndul lui, vine de mînuţă cu băiatul acela al cărui nume nu şi-l aminteşte nimeni, aşa-zisul preşedinte al Partidului Conservator. Situaţie caragialescă, de „români imparţiali“ care-şi unesc destinele incompatibile, discursuri pe măsură.
Acum cîţiva ani, am fost plecat din ţară pentru mai mult timp. În prima lună de stat în străinătate, eram încă interesat de ce se întîmplă în România şi citeam zilnic ziarele pe Internet sau urmăream streaming-ul emisiunilor de ştiri. Apoi, am reuşit să mă distanţez cu adevărat.
Weekendul trecut am avut parte de cel puţin două emisiuni-eveniment, cu nişte oameni cu adevărat valoroşi. Este vorba de interviul cu Neagu Djuvara, realizat de Paula Rusu şi difuzat la Antena 3, şi de emisiunea 50 de minute cu Pleşu şi Liiceanu care a început, de duminică, la TVR 1.
Ca om care chibiţează pe marginea a ceea ce se vede pe micul ecran, visez cum ar arăta o televiziune în care lucrurile ar sta ca la Dilema. Un fel de Dilema TV. Ştiu că o astfel de televiziune altfel nu ar avea mari şanse de supravieţuire în jungla televizuală de la noi, dar nu e rău, din cînd în cînd, să mai fim şi visători.
Publicul televiziunilor este conservator, iar condiţia telespectatorului e una eminamente pasivă. Cînd se aşază în fotoliu şi deschide televizorul, omul îşi doreşte în general confort, divertisment şi solicitare minimă. În nici un caz nu vrea să fie pus să gîndească sau să facă ceva anume.
De cîtăva vreme, în preajma Anului Nou trag linie şi privesc înapoi la ce-am scris în cadrul acestei rubrici. De obicei, contabilizez lucrurile negative – care oricum sînt covîrşitoare, atunci cînd vorbim despre televiziunile de la noi. De data aceasta, mă gîndesc să schimb macazul şi să-mi amintesc numai de puţinele lucruri pe care le-am lăudat în anul care a trecut.
Inutil să amintim, pentru a nu ştiu cîta oară în spaţiul acestei rubrici, că greşelile de exprimare pe care le fac prezentatorii sau moderatorii de pe micul ecran sînt foarte periculoase pentru sănătatea limbii. Televiziunea reprezintă o sursă incontestabilă de modele pentru telespectatori, iar greşelile au toate şansele să intre în vorbirea curentă a celor care se uită la televizor.
De fapt, nu se numeşte „minciună“, ci „marketing“ sau, printr-o metonimie, „succes în afaceri“. Cît sîntem copii, ni se spune că nu e frumos să minţim. Cînd devenim maturi însă, aflăm că minciunile sînt indispensabile realizării sociale. În afaceri sau în politică, domeniile care asigură succesul în lumea oamenilor mari, eşti cu atît mai admirat cu cît reuşeşti să-i duci de nas pe ceilalţi mai eficient.
Eugenia Vodă: „Te-ai îndrăgostit de Zelea Codreanu, ţi-a căzut cu tronc?“ Ion Cristoiu: „Da, pentru că n-am găsit nimic din ce fac politicienii de-acum şi politicienii interbelici. N-a făcut compromisuri, n-a fost corupt. Una este faza Horia Sima, nici nu mă interesează, acolo chiar că au fost catastrofali şi au fost criminali. Deocamdată vorbim de un personaj care n-a ajuns la putere.“
Deschid televizorul, duminică seara, şi dau peste Cristian Adomniţei, invitat în studioul Realitatea, care-i pune la zid pe guvernanţi şi ne zice cu suficienţă ce ar trebui făcut. Bineînţeles că guvernanţii trebuie amendaţi, dar a-l chema pe Adomniţei pentru asta, unul dintre cei mai incapabili miniştri ai Educaţiei pe care i-a avut România după ’89, este o jignire adusă mie, ca telespectator.
Am scris de multe ori despre cum a revoluţionat PRO TV televiziunea, despre ce a însemnat pentru audiovizualul românesc momentul 1 decembrie 1995 (cînd TVR folosea încă decoruri de dinainte de 1989), despre cum PRO TV a dat tonul la cîntec de-a lungul timpului. De asemenea, am scris şi despre felul în care postul din Pache Protopopescu a viciat în repetate rînduri discursul televizual.
Am să încep prin a mărturisi un lucru destul de intim (asumîndu-mi nedelicateţea de a afirma aşa ceva în public): îmi este drag Radu Cosaşu. Ţineam la el încă dinainte să-l cunosc personal, pentru că proza lui mi se părea foarte apropiată, foarte caldă.
Vă mai amintiţi de Aleodor? Nu, nu de „Aleodor împărat“ de Petre Ispirescu, ci de Aleodor Manolea, acel parapsiholog din echipa de campanie a lui Traian Băsescu, la alegerile trecute. Nici un cuvînt despre acest personaj controversat, în reportajul din cadrul emisiunii Ochiul magic de la TVR 1, în care ni s-a promis „adevărata poveste a flăcării violete“.
Acum cîtăva vreme, am văzut la OTV o scenă halucinantă. La Dan Diaconescu era invitată Daniela Györfi, iar pe ecran era scris „Senzaţional! Daniela Györfi va afla în direct dacă e însărcinată!“. În faţa invitatei, care discuta relaxat cu moderatorul, era pus un pahar gol. Cînd a fost anunţat marele moment, Györfi s-a ridicat de pe scaun, a luat şi paharul cu ea şi s-a retras în culise.
Duminica trecută, toate emisiunile de ştiri au ţinut să ne informeze că „românii ştiu să se distreze de helăuin“. Mă-nnebunesc după generalizările astea şi mai ales după formula „românii ştiu să se distreze“, pentru că nu pot să nu mă gîndesc la ştiinţa în acest domeniu a celor peste 20 de milioane de conaţionali ai mei, cu mic, cu mare. Mi le închipui, desigur, inclusiv pe mămăile îmbrobodite de la ţară cum ţopăie ca apucatele, toate, pe muzicile lui Ucigă-l toaca! şi cum se unduiesc languros p
Mulţi care au avut ocazia să stea de vorbă cu Cristi Puiu spun că e un partener de discuţie incomod. Ba, mai mult, că e chiar un tip eminamente adversativ, aflat permanent pe picior de război şi, în cele din urmă, dictatorial în a-şi impune opiniile. Un om perpetuu baricadat în fortăreaţa lui şi care nu concepe să se întîlnească cu interlocutorul la jumătatea drumului.
România este ţara în care chiar şi cele mai harnice dame de consumaţie sînt revirginate la minut şi sînt prezentate poporului ca adevărate întrupări ale neprihănirii. Mai uscate, mai curate, acum cu 30% mai mult! Orice grozăvie ai face, în ţara asta se pare că nu ai nici o şansă să te compromiţi. Chiar dacă-ţi sînt scoase la lumină matrapazlîcurile, chiar dacă ajung la public tot felul de dovezi ale mîrşăviilor tale sau ale lumii joase în care te învîrţi, a doua zi poţi apărea la televizor
Prost, monşer... Este o criză, mă-nţelegi, care poţi pentru ca să zici că nu se poate mai oribilă... S-a isprăvit... E ceva care poţi pentru ca... Da, stăm prost, este criză, situaţiunea e cum nu se poate mai rea. Ce fac în cazul acesta televiziunile noastre responsabile, cele care se recomandă drept „canale de utilitate publică“?
Am fost, într-o vreme, un apropiat al lui Răzvan Rădulescu. Mi-era cel mai bun prieten. Aşa stînd lucrurile, mi-e foarte greu să scriu despre filmul lui şi al Melissei de Raaf – Felicia înainte de toate (care poate fi văzut, mai nou, şi la HBO). Cum să-mi fie uşor să spun ceva despre el, cînd am dormit în patul Feliciei, cînd am folosit baia pe care-o foloseşte şi ea, cînd – mai cu seamă – i-am cunoscut atît de bine părinţii?
Vineri au ieşit în stradă poliţiştii. După unii – 5000 de persoane, după cei mai optimişti – 8000. Cele două televiziuni de ştiri s-au ambalat, au trimis care de reportaj la faţa locului, au improvizat studiouri în Piaţa Victoriei şi au transmis pas cu pas manifestaţia. Apoi au aşteptat, frîngîndu-şi pumnii, să iasă cu încăierare, dar aceasta n-a avut loc. Îmi închipui că trebuie să fie foarte frustrant pentru un om de televiziune!...
Scriam data trecută despre o ecranizare bună după o carte puternică, Moromeţii, unde Stere Gulea a reuşit să-şi impună tonul propriu în faţa discursului lui Marin Preda – şi asta fără să modifice povestea din roman. Întîmplarea a făcut ca săptămîna aceasta să văd, la HBO, o altă ecranizare după o proză remarcabilă: Caravana cinematografică, filmul din 2010 al lui Titus Muntean după nuvela publicată de Ioan Groşan în volumul lui de debut, din 1985.
Duminică seară, m-a salvat de la o baie de lături, în care vrînd-nevrînd m-aş fi scăldat alături de indivizii pe care i-aş fi încondeiat, un film pe care l-am văzut de nu ştiu cîte ori şi la care mă uit de fiecare dată cu plăcere: Moromeţii, în regia lui Stere Gulea.
Scriu de mai bine de zece ani despre televiziune în cadrul acestei rubrici, vreme în care nu am încetat să atrag atenţia asupra degradării continue a mesajelor de pe micile noastre ecrane. Am vorbit despre tabloidizare şi apoi despre OTV-izare (ceea ce e tabloidizarea extremă), despre mahalaua care cîştigă tot mai mult teren, despre crearea unor vedete din personaje de joasă speţă, care apoi sînt luate drept model de către telespectatori, despre necesitatea unei atitudini responsabile faţă d
Visaţi la vremurile cînd valoarea era valoare şi era pusă la locul pe care-l merita? Am o veste proastă pentru dvs.: sînt apuse de mult şi nu se vor mai întoarce în veci. Trăim vremurile (cele de pe urmă?) cînd nonvaloarea este la putere, cînd personajele spălate pe creier şi grobiene sînt luate drept model, cînd ideea de elită nu stîrneşte decît zîmbete ironice. Iar pentru aceasta trebuie să-i mulţumim presei.
Sînt unii care cred că Războiul stelelor este o prostie comercială, un film plin de clişee, cu veşnicele ingrediente de basm în care Răul se luptă cu Binele. E adevărat, creaţia lui George Lucas nu are subtilităţi sau rafinamente, aşa cum găsim în cinematograful independent, şi e construită pe baza multor reţete hollywoodiene de succes.
După ce ţi-ai obişnuit plămînii, chiar şi doar timp de două săptămîni, cu aerul curat, reîntoarcerea la aerul îmbîcsit şi prăfos nu e deloc plăcută. După ce trăieşti puţin în mijlocul unei societăţi mature şi aşezate, revenirea la năbădăile unei societăţi pubere, cum e cea de la noi, nu are cum să-ţi cadă bine.
După atîta amar de vreme, publicitarii noştri ne dezvăluie în sfîrşit secretul feminin: „Femeile sînt diferite, dar au în comun un singur lucru: Dulcolax“ – ne spune o reclamă de la televizor. Aţi ghicit, pentru că numele o sugerează foarte bine: produsul e un laxativ. Iată, deci, esenţa feminităţii, ceea ce le uneşte pe toate, oricît de diferite ar fi.
Auzim îndemnul acesta mai tot timpul: „Nu-ţi place ce vezi la televizor? Eşti liber să schimbi canalul!“. Sau, încă şi mai mult: „Eşti stăpînul telecomenzii! Exercită-ţi puterea!“. Prin urmare, ni se transmite mesajul că sîntem liberi, ba chiar că sîntem stăpîni. De ce oare ni se spune asta cu atîta insistenţă?
În primăvara aceasta, am auzit pentru prima dată de Bilbor. A apărut, din senin, printre localităţile despre care îmi vorbea fata de la Meteo, la Realitatea TV. Zicea care vor fi temperaturile la Craiova, la Timişoara, la Iaşi, la Cluj-Napoca etc. şi la Bilbor. Prima dată am crezut că nu am auzit bine, dar dăţile următoare, cînd mi se spunea cum va fi vremea în oraşele importante ale ţării şi, neapărat, şi la Bilbor, am început să intru la idei.
Săptămîna trecută, cînd televiziunile noastre au vorbit numai despre sinucidere şi ne-au oferit un nesfîrşit priveghi televizat, mi-am amintit de nenea Anghelache. Care Anghelache? Personajul lui Caragiale din schiţa Inspecţiune, un funcţionar care se sinucide după ce aude mai multe poveşti cu colegi de-ai lui găsiţi cu lipsă în gestiune, în urma controalelor.
