Cu moartea pre moarte călcînd
Acum cîtăva vreme, am văzut la OTV o scenă halucinantă. La Dan Diaconescu era invitată Daniela Györfi, iar pe ecran era scris „Senzaţional! Daniela Györfi va afla în direct dacă e însărcinată!“. În faţa invitatei, care discuta relaxat cu moderatorul, era pus un pahar gol. Cînd a fost anunţat marele moment, Györfi s-a ridicat de pe scaun, a luat şi paharul cu ea şi s-a retras în culise. După puţin timp, s-a întors fluturînd triumfătoare testul de sarcină. S-a aşezat la discuţii şi o ţară întreagă a urmărit cu sufletul la gură apariţia liniuţelor de pe panglica albă.
Graviditatea şi naşterea sînt lucruri foarte serioase, dar a face spectacol de televiziune pe marginea lor, cu dama care merge în culise să facă pipi la pahar şi apoi arată lumii întregi o panglică impregnată cu propria urină e cel puţin grotesc.
La fel e şi cu moartea. Este vorba de ceva abisal şi dramatic, de ceva care ne preocupă şi ne determină în mod fundamental pe toţi, de unul dintre cele mai teribile mistere ale lumii acesteia etc. Dincolo de implicaţiile mistice sau filozofice, moartea propriu-zisă (ca şi sexualitatea sau naşterea) este în primul rînd ceva care ţine de fiziologia noastră. Iar, într-o lume decentă, chestiunile fiziologice nu devin subiecte de spectacol.
Toată frenezia funebră care a cuprins unele televiziuni (în principal cele de ştiri) săptămîna trecută a demonstrat încă o dată că nu există limite de bun simţ în mass-media. Aşa cum s-a întîmplat şi în cazul sinuciderii Mădălinei Manole, moartea lui Adrian Păunescu a fost înhăţată de posturi ca Realitatea TV sau Antena 3 ca o pradă mult aşteptată. Vreme de cîteva zile, tristul eveniment a fost stors ca o lămîie, pînă la ultima picătură. Erau date în loop montaje „poetice“ cu fotografiile celui decedat, imagini de la Cenaclul „Flacăra“, scrisoarea fiicei Ana-Maria, ultima poezie, scrisă pe patul de spital... Erau chemaţi folkişti de toată mîna sau cîntăreţi de muzică populară şi puşi să interpreteze lălăieli pline de trăire. Erau întrebaţi oameni din studio sau trecători de pe stradă ce au simţit sau ce simt. „Cu ce aţi rămas în suflet după dispariţia maestrului, domnule Ţăndărică?“ „Ce aţi simţit cînd a murit Adrian Păunescu, domnule Şeicaru?“
Desigur, domnii întrebaţi nu spuneau ce au simţit la ora la care murea poetul (cine ştie ce făcea fiecare...), nici nu-l trimiteau pe cel care întrebase la plimbare, pentru indecenţă, cinism şi tîmpenie. Cei chestionaţi considerau că e de datoria lor să-şi mărturisească credinţa pentru zeul care dispăruse. Şi aşa, încet-încet, de la Românul cu majusculă („Inima ţării bătea în pieptul lui. Toate problemele din ţara asta el şi le asuma.“; „Merită să fie trecut pe sub Arcul de Triumf“) s-a ajuns la Poetul cu majusculă („Poetul va fi înmormîntat lîngă Eminescu, cu care a fost deseori asemuit.“) şi în cele din urmă la creionarea unei imagini christice a lui Păunescu (s-a vorbit despre faptul că „era solidar cu cei năpăstuiţi“ sau despre „sărăcia“ lui) şi la afirmarea răspicată că el este Dumnezeu („Adrian Păunescu a fost un dumnezeu pentru poporul român“; „Pentru noi a devenit o a doua religie şi Adrian Păunescu – Dumnezeu“).
Maică-mea mi-a povestit că, la moartea lui Stalin, a plîns din toată inima. Era elevă şi, bombardată cu discursurile de la radio în care i se spunea că a dispărut un om providenţial, tatăl care avusese grijă de toţi copiii lumii, era convinsă că a pierdut pe cineva foarte drag.
De data aceasta, la durerea populară indusă eficient s-a mai adăugat un element. Este vorba de necesitatea canonizării lui Adrian Păunescu şi aşezarea lui nu alături de Ştefan cel Mare (şi Sfînt), acolo unde-şi dorea din timpul vieţii să stea, ci pur şi simplu de-a dreapta Tatălui. Ce fraieri erau comuniştii că nu vedeau cu ochi buni religia! Dar iată că şi problema asta s-a rezolvat.
