Selecție de bile albe
De cîtăva vreme, în preajma Anului Nou trag linie şi privesc înapoi la ce-am scris în cadrul acestei rubrici. De obicei, contabilizez lucrurile negative – care oricum sînt covîrşitoare, atunci cînd vorbim despre televiziunile de la noi. De data aceasta, mă gîndesc să schimb macazul şi să-mi amintesc numai de puţinele lucruri pe care le-am lăudat în anul care a trecut. Într-o vreme în care noroiul e aproape generalizat, nu e mare scofală să arăţi cu degetul mizeria din jur. Hai să vedem, mai bine, ce mărgăritare am găsit prin acest noroi.
În primul rînd, am apreciat cîteva emisiuni care au depăşit clişeul „ca la noi, la nimenea“ sau care, în orice caz, nu au intrat în hora – atît de dragă televiziunilor noastre – discursului despre România numai în alb sau în negru. Adică ne-au vorbit despre o Românie în culori naturale. Sau, altfel spus, despre normalitate. (Da, există şi aşa ceva; dacă nu poartă clopoţei, să ne atragă atenţia, nu înseamnă că nu există...) Am găsit felii de normalitate în ciclul de portrete Descoperă românii, de la TVR Internaţional – pastile de două-trei minute, în care nişte români pasionaţi de munca lor vorbeau despre aceasta. Sau în cadrul seriei de reportaje Cealaltă Românie – după 20 de ani, realizate de Irina Păcurariu, în care am văzut „personaje care aparent excelează prin lipsa de spectaculos“ – după cum ne avertiza realizatoarea.
De altfel, am aplaudat de fiecare dată reportajul adevărat – specie atît de rară, din păcate, la televiziunile noastre. Întîmplător sau nu, o altă emisiune pe care am lăudat-o în anul trecut e tot una care are în titlu numele ţării: România, te iubesc, de la PRO TV. O producţie TV foarte bună este şi Reporter special de la Antena 3, coordonată de Vlad Petreanu. Este vorba de produse jurnalistice veritabile, care analizează cu adevărat lucrurile şi îşi propun să treacă dincolo de pojghiţa aparenţelor. Tot aşa, am apreciat seria de reportaje de la TVR 1, Oamenii Deltei, care în plus se constituiau într-o campanie cu dimensiune caritabilă.
Apoi, anul trecut am remarcat şi cîteva documentare culturale foarte bine realizate: Camera 666 (în care Wim Wenders i-a pus pe mai mulţi regizori de film, invitaţi la Festivalul de la Cannes, să vorbească despre viitorul cinematografiei) sau Prokofiev: jurnal neterminat (un film produs de ARTE, care analizează foarte interesant o perioadă din viaţa compozitorului rus).
Am lăudat şi cîteva emisiuni culturale autohtone. Una este trendy şi îşi propune să vorbească pe limba publicului tînăr, Zile şi nopţi de la TVR 1, o alta este aşezată şi gravă – Reconstituiri, tot de la televiziunea publică. Am scris despre aceasta din urmă cînd a avut episodul dedicat cazului Faleze de nisip – un film de al cărui destin nefericit, în vremea comunistă, e bine să ne aducem aminte astăzi, cînd aplaudăm succesele regizorilor tineri. Apoi, am profitat de faptul că pelicula Moromeţii de Stere Gulea a fost dată la televizor să scriu despre un alt film drag mie şi care, de altfel, a marcat istoria cinematografului românesc înainte de ’89. De asemenea, mi-au plăcut lungmetrajul lui Radu Jude, Cea mai fericită fată din lume, sau cel al cuplului Răzvan Rădulescu & Melissa de Raaf, Felicia, înainte de toate, dar şi producţii străine ca The Hurt Locker, al regizoarei Kathryn Bigelow, sau Chiria (Rent), înregistrarea unuia dintre cele mai de succes muzicaluri de pe Broadway. Apoi, mi-am exprimat entuziasmul (de-a dreptul!) în urma apariţiei la televizor a unor oameni faini: Mariana Mihuţ şi Cristi Puiu (la emisiunea Profesioniştii) şi Radu Cosaşu (la emisiunea Literatura de azi). Cam acestea au fost bilele albe pe care le-am acordat anului televizual 2010. Restul – de încruntări, enervări şi chiar exasperări – ar putea intra între copertele unui volum de vreo sută de pagini.
