Un film la care am luat parte
Am fost, într-o vreme, un apropiat al lui Răzvan Rădulescu. Mi-era cel mai bun prieten. Aşa stînd lucrurile, mi-e foarte greu să scriu despre filmul lui şi al Melissei de Raaf – Felicia înainte de toate (care poate fi văzut, mai nou, şi la HBO). Cum să-mi fie uşor să spun ceva despre el, cînd am dormit în patul Feliciei, cînd am folosit baia pe care-o foloseşte şi ea, cînd – mai cu seamă – i-am cunoscut atît de bine părinţii? Asta s-a întîmplat, mai întîi de toate, la propriu: am fost de multe ori în casa părinţilor lui Răzvan (este chiar apartamentul unde s-au făcut filmările), am mîncat acolo sau am rămas peste noapte. Aşa încît sînt aproape un insider, iar filmul vorbeşte despre lucruri în mijlocul cărora am trăit şi care au devenit o parte din mine.
În al doilea rînd, mă simt eu însumi în pielea Feliciei. În raporturile pe care le are ea cu părinţii, mă văd pe mine în raport cu ai mei. Ştiu foarte bine ce înseamnă ca ei să nu-ţi înţeleagă problemele pe care le ai acum, ca matur, am trăit de nenumărate ori situaţia în care nu te aud cînd le spui ceva – nu au un dialog cu tine şi nu fac altceva decît să monologheze, pentru că ştiu ei cel mai bine. Au rămas setaţi la stadiul în care tu erai copil şi principala lor preocupare este şi acum să-ţi dea să mănînci, să creşti în continuare mare. Altfel, cred că ai tot timpul din lume la dispoziţie, ca ei, la pensie, şi consideră importante tot felul de nimicuri, cum ar fi demodaţii pantalonaşi cu pense pe care i-au cumpărat pentru copilul tău. Mult mai importante decît adevăratele tale probleme.
Da, ştiu foarte bine mania lor de a ţi se băga, iscoditori, în viaţă cînd ţi-e lumea mai dragă, sau siguranţa pe care-o au cînd îţi propun soluţii aberante pentru situaţiile de care te loveşti. Pierzi avionul, iar ei sînt convinşi că te ajută dacă vorbesc cu şeful autorităţii aviatice din vremea lor, care-l ştie şi pe Prunariu... Una peste alta, toată responsabilitatea pe care-o aveau cînd erai mic s-a topit sau e total inadecvată în condiţiile de acum.
Le cunosc foarte bine ipocriziile, stilul prin care încearcă să profite de tine şi, mai ales, şantajele sentimentale. Cînd arăţi vreo nemulţumire, îi auzi cum îţi spun cu o voce dramatică: „Deh, mamă, îmi pare rău că nu putem dispărea toţi dintr-odată, să nu te mai agasăm. Ai răbdare, o să te lăsăm în pace şi o să fii fericit. Papa mai devreme, eu mai încolo.“ Ce să mai spui în momentele acestea? Eşti complet dezarmat!... Asta pentru că, în ciuda tuturor lucrurilor care te enervează la ei, le porţi o dragoste care nu poate fi trecută cu vederea. Toate acestea definesc foarte bine raporturile cu părinţii pentru mulţi din generaţia noastră, a mea şi a lui Răzvan Rădulescu, generaţia oamenilor de 30-40 de ani.
Prin urmare, sînt cu totul subiectiv în ceea ce priveşte filmul Felicia înainte de toate. Dacă-mi pun însă subiectivitatea în paranteză, pot să disting din public tot felul de vociferări. Nu-i iau în seamă pe cei care sînt nemulţumiţi că nu au parte de acţiune, de ritm trepidant, de ceva spectaculos, măcar de vreo crimă, acolo... Aud în schimb unele voci avizate care se declară sătule de „minimalismul ăsta“. Iar mese în familie? Iar părinţi şi copii? Iar viaţă cotidiană, simplă, anodină? E adevărat, felul filmului de a se articula, sound-ul lui nu reprezintă ceva nou. Şi asta nu numai la nivel de ansamblu: inclusiv construcţia dialogurilor pare foarte cunoscută.
Ne-am obişnuit cu această retorică de la Cristian Mungiu, Cristi Puiu sau Radu Muntean. După filmele lor – şi încă ale altor cîţiva –, cel al lui Răzvan Rădulescu pare unul de-a dreptul conformist, care se înscrie în linia generală. Deh, riscurile meseriei! Răzvan le-a împrumutat tuturor propria voce, iar, cînd a decis să iasă el însuşi în lume, vocea lui pare că-i imită pe alţii.
