Despre dragoste
Am să încep prin a mărturisi un lucru destul de intim (asumîndu-mi nedelicateţea de a afirma aşa ceva în public): îmi este drag Radu Cosaşu. Ţineam la el încă dinainte să-l cunosc personal, pentru că proza lui mi se părea foarte apropiată, foarte caldă. Pur şi simplu, simţeam că, prin cărţile lui, îmi vorbea ca un prieten. Firesc, sincer, fără să facă paradă şi fără să-şi cosmetizeze neputinţele. Ceea ce nu avea cum să nu mă impresioneze.
Apoi l-am întîlnit, cînd am ajuns în redacţia Dilemei, şi am realizat că e omul deosebit pe care-l intuisem că se află în spatele cărţilor lui. Partea proastă este că, vreme de mai bine de zece ani, cît am mers în redacţia Dilemei şi m-am văzut cu el, nu am ajuns niciodată să discutăm aşa cum ar face-o doi prieteni. Asta din cauza mea: pur şi simplu, ca un licean îndrăgostit, aveam un soi de blocaj cînd vorbea cu mine şi, în general, spuneam numai prostii. Şi de aceea m-am bucurat foarte mult cînd l-am văzut la televizor, la emisiunea Literatura de azi de la TVR 1, şi i-am mulţumit în gînd lui Daniel Cristea-Enache că a reuşit să stea de vorbă cu Radu Cosaşu, şi pentru mine.
La Cosaşu m-a impresionat întotdeauna devoţiunea pe care-o are pentru literatură, cum pentru el cartea şi cuvîntul scris reprezintă o religie. Este vorba despre o religie a iubirii, căci Cosaşu nu înţelege să se mişte altfel, în spaţiul literaturii, decît cu afecţiune. Asta-l face să le poarte pur şi simplu dragoste scriitorilor – fie că i-a cunoscut personal, fie că-i ştie doar prin intermediul operei lor. „Iubirea de breaslă este pentru mine o chestiune cardinală. Merg pînă la Don Quijote care-i iubea la nebunie pe caraghioşi, cum le spunea el. Pentru mine breasla nu e numai a unor caraghioşi în sensul comun şi stupid al cuvîntului... Am iubit scriitorii pînă la poem, pînă la a scrie despre asta, pînă la exagerare, dacă vrei“ – îi spunea lui Daniel Cristea-Enache. Aşa este, Radu Cosaşu are o extraordinară generozitate şi-şi împarte afecţiunea fără discriminare. Inclusiv unor neica-nimeni, ca mine. În emisiunea de la TVR 1, Cosaşu a vorbit, aşa cum o face şi în prozele sale, şi despre perioada în care a scris texte propagandistice. Ascultîndu-l cum abordează un asemenea subiect – sincer şi fără patimă –, nu ai cum să nu fii cîştigat de partea lui: „Fără acele texte aş fi fost mult mai sărac. Fiindcă erau scrise cu devotament. Cu un entuziasm pe care a-l nega sau a-l batjocori eu, unul, nu pot. Sînt lucruri pe care sigur că regret că le-am scris, dar... Cum este cu moartea lui Stalin. Mi s-a spus: «Cum, mă, ai plîns la moartea lui Stalin?». Nu aia era problema. Problema e să nu plîngi a doua oară la moartea unui tiran.“
Lui Radu Cosaşu îi place foarte mult oximoronul. Şi în viaţă, şi în ceea ce scrie. Iată, în sensul acesta, un alt citat admirabil: „O ecuaţie care nu este luată în seamă la noi este această idee a lui George Steiner: «am trăit vremuri atroce cu bucurii enorme». Care om simplu sau complicat acceptă asta în România? Nu se acceptă! Nu poate fi bucurie pe vremuri atroce! Punct. Eu îţi spun că am avut, în acele vremuri atroce, bucurii enorme. În anii ’80, era suficient să primesc un telefon de la Raicu, cînd mai era în România, şi, cu glasul acela al lui şi cu mica lui ostentaţie uşor parodică, să zică: «Te felicit pentru articolul de azi». Era suficient. Era o bucurie enormă!“
După cum se ştie, Cosaşu a refuzat cu obstinaţie să meargă în emisiuni televizate sau la altfel de întîlniri cu publicul. Mi-a plăcut ce explicaţie a dat pentru acest lucru: „Am oroare de delictul de exemplaritate. Dintotdeauna, de mic copil. Apariţiile acestea la televiziune sau la radio sau oriunde în altă parte pleacă de la prezumţia de importanţă, pe care eu n-o am, şi de-aici se trece la delictul de exemplaritate, pe care nu-l suport. Adică nu mă consider apt să apar în faţa cuiva, la televiziune, mai ales în zilele noastre.“ Frumos spus! Se non è vero, è ben trovato. La frumuseţea spuselor se adaugă însă şi faptul că ştii că e adevărat... Cum să nu iubeşti un asemenea om?
