Asta nu e Germania!
Filmul Panglica albă/Das weisse Band – Eine deutsche Kindergeschichte de Michael Haneke, dat în premieră la TV duminica trecută de către HBO, e unul profund şi tulburător. (În paranteză fie spus, HBO şi TVR 1 au rămas singurele posturi care mai difuzează la noi filme valoroase recente; mai încearcă şi PRO TV să facă asta, dar un film bun pe an nu cred că poate fi pus la socoteală.)
Pelicula lui Haneke a luat Palme d’Or în 2009 şi s-a scris mult despre ea. Comentatorii s-au referit la comunitatea închisă dintr-un sat german de la începutul secolului al XX-lea, despre societatea patriarhală opresivă dintr-un mediu protestant, despre o pepinieră care urma să producă, peste cîteva zeci de ani, nazismul. Însuşi Haneke declara într-un interviu că filmul său vorbeşte despre începuturile oricărei forme de extremism în lume. Citisem toate aceste lucruri înainte să văd filmul şi mă aşteptam să regăsesc, pe parcursul lui, o cît de mică aluzie la nazism. De fapt, văzînd cum se desfăşoară povestea, aşteptam cu teamă o astfel de trimitere pentru că ar fi fost foarte uşor să strice totul şi s-o ia pe o pantă tezistă. Din fericire, Michael Haneke a avut abilitatea să nu o facă.
Acesta nu este singurul lucru pentru care l-am apreciat. Mi-a plăcut că nu a fost interesat să tragă concluzii, că nu şi-a arogat el însuşi rolul paternalist de a mă dădăci. Că nu a îngroşat defectele personajelor sale, că nu le-a scris pe frunte „monstru uman“. Sau că nu le-a transformat într-o caricatură. Că a făcut un film auster şi sobru. Că imaginea a fost alb-negru. Că a mizat pe sugestie. Că, de exemplu, nu mi-a arătat cum sînt bătuţi copiii de către tatăl lor şi m-a lăsat, ca spectator, în spatele uşii închise. Că, tot aşa, nu am văzut ţăranul care-şi plînge soţia moartă. Că nu mi-a spus cine sînt autorii faptelor ciudate care se întîmplau în sat şi că toată povestea cu aceste fapte a fost doar un pretext. Că, în ciuda atmosferei apăsătoare care domină tot filmul, a ştiut să creeze şi cîteva scene delicate şi înduioşătoare, care realizează un fericit contrapunct. Un singur lucru m-a deranjat la filmul acesta: dacă sînt însoţit de la început pînă la sfîrşit de vocea unui narator care e şi personaj – învăţătorul satului –, am pretenţia unei logici narative, să nu mi se arate scene de care nu avea cum să ştie personajul respectiv. E adevărat, avem de-a face cu o convenţie, dar problema mea e tocmai că Haneke a folosit vocea naratorului-personaj ca o simplă convenţie. Asta într-un film altfel impecabil, care nu are nimic altceva convenţional.
Revenind la legăturile pe care le-au făcut unii cu nazismul, da, ştiu că realităţile din acel sat german pot fi luminate dinspre ceea ce s-a întîmplat cu societatea germană douăzeci de ani mai tîrziu, dar ar fi facilă o astfel de rezolvare. La fel de simplist – şi de data asta şi eronat – ar fi să generalizezi şi să spui că astfel de realităţi sociale sînt caracteristice pentru spiritul german. E adevărat, eu însumi am întîlnit în anii 2000, în anumite comunităţi bavareze, lucruri care încă mai aduceau cu cele de care vorbeşte filmul lui Haneke, dar nu m-aş hazarda să trag concluzii generalizatoare. Îmi amintesc doar de un amic neamţ, venit din nordul ţării, căruia nu-i venea să creadă nici lui ce descoperea în Bavaria tradiţionalistă şi-mi spunea, ca o scuză, „asta nu e Germania!“. L-am crezut că „asta nu e Germania“ şi apoi aveam să mă conving eu însumi de acest lucru...
De fapt, filmul lui Michael Haneke nu este despre Germania, cum ne-ar plăcea să credem, arătînd cu degetul înspre derapajele celorlalţi, ci despre natura umană. Poate fi la fel de bine despre noi înşine. Panglica albă ne vorbeşte despre imanenţa răului şi a cruzimii, despre ipocrizie, despre dominaţia masculină, despre dorinţa de putere şi plăcerea de a o exercita, despre lucrurile aberante pe care le poate dezvolta în om o societate opresivă. Întîlnim toate acestea, din belşug, şi-n lumea în care trăim.
