Made in China
Acum cîţiva ani, în Germania, am intrat într-un magazin dedicat chitarelor electrice, mînat de nostalgiile juneţilor mele, cînd cîntam şi eu la aşa ceva. Desigur, la loc de cinste erau marile mărci (la care eu, pe vremea lui Ceauşescu, nu puteam decît să visez), printre care celebra Fender Stratocaster, „chitara lui Jimi Hendrix“. Nu m-am putut abţine să n-o dau jos de pe raft şi să mă joc puţin cu ea. Cîntam, pur şi simplu, la un mit. După ce mi-am făcut mendrele, sub privirea binevoitoare a vînzătorului, m-am uitat mai atent la chitară şi aşa am descoperit o frumuseţe de etichetă pe care scria discret Made in China. „Cum, chiar şi Fender Stratocaster e făcută în China?“ l-am întrebat contrariat pe vînzător. „Totul e făcut în China!...“ mi-a răspuns el, ridicînd neputincios din umeri.
E adevărat, totul a ajuns să fie Made in China, chiar şi etichetele pe care scrie Made in USA. Lucrul acesta ne cam angoasează pentru că ne simţim colonizaţi. Economic şi nu numai. Pe de altă parte, avem prejudecata că lucrurile fabricate acolo sînt de proastă calitate şi, cînd vorbim despre ele, le numim, depreciativ, „chinezării“. În realitate, nu e deloc aşa. Iar chitara Fender Stratocaster făcută în China rămîne o Fender Stratocaster. La prejudecăţile şi la temerile noastre cu privire la chinezi mă gîndeam zilele trecute, cînd am văzut la Mezzo Concertul pentru pian nr. 2 de Prokofiev, cu o pianistă chinezoaică de 24 de ani, Yuja Wang. Am ascultat-o de-a dreptul fascinat. O virtuozitate ieşită din comun (iar concertul lui Prokofiev are destule pasaje extrem de dificile), la care se adaugă talentul şi expresivitatea. Aproape că nu-mi venea să cred ce vedeam şi ascultam: o fată delicată şi fragilă, capabilă de o asemenea forţă interpretativă... Nu numai mărfurile chinezeşti au invadat piaţa, ci şi pianiştii născuţi acolo. Celebrul Lang Lang e numai vîrful aisbergului, dar interpreţii din China reprezintă un adevărat fenomen. Citeam undeva că succesul internaţional al lui Lang Lang a reprezentat un impuls pentru mulţi copii chinezi, care s-au apucat de pian. Dincolo de asta, pianiştii chinezi sînt foarte mulţi şi foarte buni. „Sigur, la puhoiul acela de populaţie, e normal să se găsească şi cîţiva talentaţi“, ar zice unii. „În plus, să nu uităm de concepţia pe care-o au chinezii faţă de muncă: ei, cînd studiază, o fac serios, nu se joacă!“ Spunem toate acestea pentru a acorda, cumva, circumstanţe atenuante fenomenului, care, altfel, ar fi uluitor. Şi adăugăm: „Sînt nişte roboţi, ce mai!“.
Ei bine, pianiştii chinezi care ajung pe marile scene europene nu sînt nişte simpli roboţi, care au deprins o tehnică în stilul lor inuman de a munci – aşa cum ne-ar plăcea nouă să credem, pentru a ne mîngîia orgoliile rănite. Oamenii aceştia chiar dovedesc că înţeleg muzica pe care o cîntă, muzica noastră, şi-i stăpînesc subtilităţile. Ceea ce nu e deloc puţin lucru. Noi, atunci cînd facem incursiuni în cultura lor (şi, în general, în cea extrem orientală), ajungem adesea la rezultate jalnice. Nici nu vreau să mă gîndesc cum ar suna o piesă tradiţională chinezească interpretată de o formaţie occidentală. Ne aflăm pe planete culturale diferite, aproape incompatibile. Ei bine, dacă nouă ne e aproape imposibil să le înţelegem cu adevărat cultura, să pătrundem pînă la esenţele ei, iată că interpreţii chinezi au înţeles perfect şi litera, şi spiritul muzicii europene. În plus, ei vin cu un bagaj nou, ceva ce nouă ne este inaccesibil.
Mă uitam la tînăra Yuja Wang – o fată frumoasă, care şi-ar fi putut cîştiga lejer existenţa fără să transpire atît, din modelling sau din televiziune. Sînt, la noi, vedetuţe de silicon care arată mult mai rău decît ea. Ea a preferat însă munca la galere pe care-o presupune performanţa, o muncă apreciată de puţini. Oameni rafinaţi, dar puţini. Nu că-i greu de înţeles chiar şi aşa ceva?
