Campanie pentru omenie
În discursurile pe care le ţinem, „românul“ este tolerant, primitor şi omenos. În realitate, trăim într-o ţară ca o junglă, cu indivizi care acţionează după principiul care pe care. Spaţiul public – de la stradă pînă la studiourile de televiziune – ne este invadat de agresivitate, de înjurătură, de porniri vindicative. Nici măcar în biserici – spaţiile unde grija pentru aproape ar trebui să facă legea – lucrurile nu stau mai bine: dincolo de mătăniile ample pe care le bat, enoriaşii sînt în stare să se calce în picioare pentru un loc pe scaun, pentru pomană sau pentru aghiazmă. Trăind numai în România, ai putea crede că aşa a ajuns să fie umanitatea în general – o adunătură de exemplare isterice şi violente, aflate într-o perpetuă luptă.
Cînd am ajuns în Germania, unde am stat mai mult acum cîţiva ani, am constatat cu surprindere că nu e deloc aşa. Primul şoc l-am avut cînd, la un moment dat, s-a întîmplat să ating cu umărul pe cineva care venea din sens opus pe trotuar. M-am întors să-mi cer scuze, aşteptîndu-mă să văd un om înfuriat. Am văzut, în schimb, un tip care-mi zîmbea şi care, pînă să mă dezmeticesc, şi-a cerut el scuze. Am realizat apoi că episodul respectiv nu fusese deloc o excepţie: în lumea aceea, oamenii sînt binevoitori unul cu altul, în mod natural. Nu auzi înjurături pe stradă sau în trafic, ba, mai mult, dacă vii cu maşina de pe o stradă lăturalnică, eşti întotdeauna lăsat să intri pe drumul principal. N-au nici o obligaţie să facă asta, regulile de circulaţie sînt peste tot la fel, numai că acolo oamenii au în sînge respectul şi amabilitatea faţă de cei de lîngă ei.
Zilele trecute, am avut o astfel de surpriză plăcută şi în România. Eram la casa unui supermarket, iar casieriţa, văzîndu-mă cu mîna-n ghips, mi-a zis: „Dacă vreţi, vă pot pune eu produsele în pungă“. Surprins, i-am răspuns că-i mulţumesc, dar că m-aş putea descurca şi singur. La care ea mi-a răspuns: „Dacă pot să fac o faptă bună, de ce să n-o fac?“. Şi mi-a pus, fără alte comentarii, lucrurile pe care le cumpărasem în pungă. Mi s-ar putea replica: „E normal un asemenea gest cu un om pe care-l vezi cu handicap“. O fi normal, dar aceasta era prima dovadă de bunăvoinţă de care aveam parte de la cineva care nu mă cunoaşte, după trei săptămîni de ghips. Este, deci, vorba de o excepţie. Un gest frumos, firesc, dar – în ţara în care trăim – parcă venit de pe o altă lume.
După această lungă introducere, ajungem şi la tematica rubricii de faţă, adică la televiziune. Posturile noastre TV fac mare caz de faptul că sînt responsabile şi că luptă pentru ca în România să fie mai bine. Pentru asta, înţeleg să-i pună la colţ pe guvernanţi, să arate cu degetul corupţia, să înfiereze disfuncţionalităţile statului. Totul – pe picior de război. Din cînd în cînd, televiziunile fac şi campanii sociale sau ecologice (aşa cum este, de exemplu, campania de la PRO TV dedicată copiilor abandonaţi, şi acţiunile de împădurire organizate de Realitatea TV).
Sînt lăudabile aceste demersuri, dar cred că ar trebui să se înceapă de la bază, adică cu o campanie care să-şi propună să-i facă pe români să descopere omenia.
În ultima vreme, PRO TV difuzează un spot cu un copil în faţa unui zid şi care, ajutat de mai mulţi oameni ce formează o piramidă, ajunge să privească dincolo de el. Spotul se încheie cu sloganul „Cred! Pot! Fac! Tu faci România DA!“. Dincolo de faptul că se reciclează un slogan de la aniversarea PRO TV de anul trecut, campania pledează pentru coeziune între români şi altruism. Problema e că o face cu un discurs din off destul de sibilinic.
Visez la o campanie care să spună, simplu, lucrurilor pe nume şi care să aibă, de exemplu, un slogan ca replica servită mie de casieriţa de la supermarket: „Dacă pot să fac o faptă bună, de ce să n-o fac?“. Dacă mulţi români ar gîndi aşa, cu siguranţă că lucrurile ar merge mult mai bine în ţara asta.
