Să lăsăm prostiile! Hai să vedem un film bun!
Mda... Mă gîndeam să scriu despre oamenii muncii de la oraşe şi sate care, animaţi de un fierbinte patriotism şi de spirit revoluţionar, strîns uniţi în jurul patronului reţinut, şi-au exprimat adeziunea. Aş fi observat, printre altele, cum capitalismul te convinge să faci lucruri pe care le-ai refuzat în comunism – cu repercusiunile de rigoare. („Mă întîlneam, prieteneşte, cum m-am întîlnit şi în ultima vreme, cu Vântu, pentru că Vântu, întîmplător, este un mare intelectual. Puţină lume ştie că el a scris poezii în tinereţe şi are o bibliotecă uriaşă acasă, deci nu face parte din tagma uriaşă a semianalfabeţilor care s-au îmbogăţit după Revoluţie.“ – Mircea Dinescu, la Realitatea TV.)
În fine, cînd să scriu despre toate acestea, duminică seară, m-a salvat de la o baie de lături, în care vrînd-nevrînd m-aş fi scăldat alături de indivizii pe care i-aş fi încondeiat, un film pe care l-am văzut de nu ştiu cîte ori şi la care mă uit de fiecare dată cu plăcere: Moromeţii, în regia lui Stere Gulea.
Ştiu, am mai scris despre filmul acesta în cîteva rînduri, şi de curînd, în Adevărul literar şi artistic, unde am povestit cum a fost cînd l-am văzut prima dată la cinematograf, în 1988, dar n-ar fi mai bine să mă ocup tot de el, decît de patronii intelectuali şi poeţi, lustruiţi de alţi poeţi recunoscători? Mărturisesc că n-am nici o tragere de inimă să fac o nouă incursiune în mizeria cotidiană, aşa că voi evada din ea cu ajutorul culturii (aşa cum procedau şi unii dintre semenii noştri înainte de ’89). S-o numim „rezistenţa prin cultură“, nu?
Mă număr şi eu printre cei care ştiu pe de rost replici întregi din romanul lui Marin Preda, aşa că filmul lui Gulea avea toate şansele să mă nemulţumească. Este cunoscut faptul că marile cărţi nu prea „au noroc“ de pelicule pe măsură şi că, în general, marile filme-ecranizări pornesc mai degrabă de la bucăţi literare obscure. Sau în orice caz, cu o mai mică forţă de persuasiune. E foarte greu să te lupţi, ca regizor, cu un roman puternic, pentru că publicul are imaginile formate deja, în ceea ce-l priveşte, ba chiar acestea sînt adînc înrădăcinate.
Prin urmare, Stere Gulea a avut un incredibil curaj să se ia la trîntă cu un roman cum e Moromeţii. Şi nu numai că s-a aventurat într-o asemenea luptă cu un adversar puternic, dar a şi riscat experimentînd. De exemplu, a ales nişte actori pe care puţini îi vedeau în rolurile respective. În primul rînd, Victor Rebengiuc – un actor intelectual-urban, pus să facă rolul personajului iconic, ţăranul Ilie Moromete. La fel de surprinzătoare sînt şi opţiunile pentru alţi actori citadini prin excelenţă – Gina Patrichi sau Mitică Popescu (în film, Guica şi Cocoşilă). Cu toţii au creat nişte roluri de excepţie, iar Rebengiuc a arătat încă o dată marea artă pe care o stăpîneşte. (Interesant e că cealaltă ecranizare remarcabilă a unei cărţi mari îl are tot pe el în rolul titular – Pădurea spînzuraţilor, în regia lui Liviu Ciulei.) Poate că tocmai faptul că Gulea a ales să rişte şi să nu meargă pe căi bătătorite, previzibile, i-a asigurat succesul. A creat un Moromeţii marca proprie şi a avut forţa să-şi impună viziunea în faţa puternicului discurs al lui Marin Preda.
Acum, de fiecare dată cînd mai citesc romanul, am în cap filmul şi personajele create de Luminiţa Gheorghiu, de Florin Zamfirescu, de Constantin Chiriac sau Radu Amzulescu (Nilă, respectiv Achim), dar mai ales de Victor Rebengiuc. Îl şi văd pe actor, în celebra scenă în care bea la Tudor Bălosu acasă, în timp ce Victor zice că nu obişnuieşte ţuică dimineaţa şi că asta devine după facultăţi. Acel „noi obişnuim“ spus de Rebengiuc nu poate fi egalat de nimic. Sînt replici pe care nici măcar Ilie Moromete nu cred că le-ar fi zis mai bine.
