Dincolo de lamentații și de festivisme
Oamenii de televiziune de la noi, cînd vor să facă în sfîrşit lucruri consistente, serioase, iau în braţe lamentaţia. Şi, cu această lamentaţie în braţe, ne povestesc cît de rău am ajuns s-o ducem, cum suferim profund la capitolele şcoală, stradă şi spital (şi multe altele pe lîngă acestea), cum rapiţa-i moft şi cum se duce dracului giudeţul. Este vorba, pe scurt, de interpretarea în buclă a celebrului şlagăr „ca la noi la nimenea!“. Avem cu toţii voluptatea lamentării, aşa că nu poţi decît să mergi la sigur cu un astfel de repertoriu.
De ce văicăreala a ajuns să fie considerată singura atitudine valabilă cînd e să vorbim de ţărişoară şi de traiul nostru pe-aici? E simplu: am trăit o perioadă de 50 de ani în care propaganda comunistă ne spunea încontinuu că la noi e minunat, că oamenii sînt fericiţi şi că fac planul cincinal în cel mult patru ani şi jumătate. Ne-a ieşit pe nas festivismul ăsta şi ne-am bucurat că după ’90 am putut să arătăm cu degetul toate bubele noastre şi să fim cioranieni. Eu, drept să spun, m-am cam săturat de lamentaţiile pe tema „ca la noi la nimenea!“. E ceva care şi-a pierdut de mult din fronda sau din aura intelectuală pe care-o avea cîndva şi a ajuns un simplu clişeu. Lucrurile nu merg strălucit în ţara asta, e-adevărat, dar cu siguranţă nu ne aflăm în vreo bolgie a infernului şi s-or mai găsi şi lucruri pozitive pe-aici. Noi înşine nu stăm tot timpul disperaţi, deprimaţi şi plînşi, ci trăim pur şi simplu şi ne bucurăm de viaţă.
În timp ce noi ne declarăm în cor exasperaţi de România şi de ghinionul de a ne fi născut aici, există unii străini care se simt atraşi de ţara noastră. Ce ziceţi de o americancă de origine coreeană care se declară îndrăgostită de România de 20 de ani, de o englezoiacă preocupată, în trecut, de monumentele pe care le dărîma Ceauşescu şi, astăzi, de frumuseţile Transilvaniei, de un cunoscut înalt funcţionar european care declară că i-ar plăcea să se stabilească în Maramureş? I-am văzut pe toţi aceştia în primul episod al seriei de documentare Culoarele puterii, realizate de Irina Păcurariu şi difuzată la TVR 1.
Urmăresc de mult ce face Irina Păcurariu şi pot să spun că niciodată nu m-a dezamăgit. E un om de televiziune serios, cum rar găseşti pe la noi, care s-a ţinut întotdeauna departe de şuşe şi care a refuzat căile bătătorite. De data aceasta, a articulat inteligent un excelent proiect: cum se vede România din perspectiva unor străini importanţi, care au avut de-a face cu ea. Aşa am putut s-o vedem, de exemplu, pe Jessica Douglas-Home, cea care înainte de ’89 îşi risca libertatea să aducă intelectualilor români cărţi de filozofie şi publicaţii de specialitate din străinătate şi care era suspectată de Securitate că ar fi spioană, iar în dosarele secrete era numită „o doamnă foarte periculoasă“. Tot aşa, am putut s-o vedem pe Anneli Ute Gabanyi, şi ea acuzată că ar fi colaborat cu „agenturile germane“, pe care poliţia politică ceauşistă o numea „Mata Hary“. Sau pe femeia de afaceri Chang Oh, cea care se declară îndrăgostită de România şi care unuia dintre copiii ei i-a dat numele Camil, de la Camil Petrescu.
Ştiţi cum se justifică oamenii de televiziune pentru faptul că invită în studiouri mereu şi mereu aceleaşi personaje: ba că sînt foarte puţini comentatori care să vorbească bine în faţa camerelor de luat vederi, ba că nu toţi „dau bine pe sticlă“, ba că ninge, ba că plouă. Documentarul Culoarele puterii a adus pe micul ecran nişte persoane extraordinare, care aveau şi farmec personal, aveau şi ceva consistent de spus şi făcuseră şi ceva important în viaţă. Iată că se poate!
Şi, în plus, iată că se poate ca realitatea să fie prezentată la televizor şi altfel decît numai în negru sau numai în alb. De ceva vreme, s-a inventat televiziunea color, care-ţi permite să arăţi inclusiv nuanţele acestei lumi.
Puteţi urmări pe site-ul adevarul.ro ediţia de săptămîna aceasta a emisiunii Cultube, realizată de Cezar Paul-Bădescu.
