Cînd "a părea" e mai important decît "a fi"
Aţi văzut cu siguranţă reclama aceea la un abonament Orange pentru că o dau foarte des la televizor: un tînăr îşi spune „mai am un sfert de oră pînă la interviu“ şi „ca să punctez la prima impresie, ia să dau un search pe net“. Spotul ni-l arată apoi cum merge într-un magazin, de unde iese cu o cutie. În cutie era o cască de motociclist, cu care tînărul apare în mînă la interviu. Şeful cu care urmează să dea interviul este pasionat de motociclism şi are un perete întreg cu căşti şi trofee. Tînărul a dat lovitura!
În sfîrşit, aceasta e varianta scurtată a spotului, cea care se dă acum la TV. În varianta integrală, tipul ne împărtăşeşte şi ce calităţi crede că are pentru a obţine postul: „sînt competitiv“ (şi ne este arătat cum se întrece cu un puşti la urcarea scărilor de la metrou), „mă integrez uşor în orice colectiv“ (şi-l vedem cum se întreţine cu nişte doamne în vîrstă, în timp ce aşteaptă la trecerea de pietoni). De fapt, după cum reiese din întreg filmuleţul, marele lui atu este că ştie să puncteze la prima impresie.
Spotul acesta publicitar mi se pare simptomatic pentru lumea în care trăim. Ne arată foarte bine reţeta succesului – la un interviu şi, în general, a succesului în viaţă. Nu contează să fii, ci să pari. Tînărul nostru nu are mari calităţi sau cunoştinţe pentru a obţine un post bun. De altfel, el e conştient că lucrurile acestea nici nu prea au importanţă. De aceea, dacă mai are oarecare timp liber şi o conexiune mobilă de Internet, nu profită pentru a se documenta suplimentar pentru a mai căpăta ceva cunoştinţe, ci pentru a afla cum poate să pară cu succes. Adică cum poate înşela. Oricum, a primi o bilă albă pentru că ai aceleaşi hobby-uri ca şeful e deja ceva în neregulă. Nu te angajezi pentru hobby-uri, ci pentru cunoştinţele şi abilităţile tale şi pentru a face performanţă cu ajutorul lor. Ironia face ca tînărul din spotul nostru nici măcar să nu aibă pasiunea comună – motociclismul – cu şeful. Dar e şmecher şi iată că are cîştig de cauză.
Poate părea o anecdotă, dar nu este. Companiile din ţara asta sînt pline de astfel de indivizi, care de fapt nu se pricep la nimic, sînt nuli profesional, dar ştiu să facă impresie: sînt buni de gură, băieţi de treabă şi atenţi cu şefii şi mai cu seamă se pricep de minune să pară. Aşa stînd lucrurile, au o carieră foarte frumoasă în faţă.
Părinţii noştri au moştenit de la părinţii lor concepţia că, pentru a reuşi în viaţă, trebuie să înveţi şi să devii bun în ceea ce vrei să faci. Şi pe aceasta ne-au transmis-o şi nouă. „Ai carte, ai parte“, nu? Au făcut şcoli şi, cînd au intrat în pîine, şi-au dat seama că lumea era croită strîmb: dacă erai bun de gură, lichea şi-i dădeai înainte cu iubirea faţă de Partidul Comunist şi faţă de Conducător, aveai numai de cîştigat. Destui inşi cu numai patru clase ajungeau în poziţii-cheie şi huzureau, iar învăţătura nu avea nici o valoare în faţa activismului de partid.
Astăzi, am ieşit din comunism de ceva vreme, dar lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Individul serios, care a mizat pe învăţătură, este în continuare devansat cu nonşalanţă de lichelele şmechere. Tinerii care studiază la universităţi prestigioase din străinătate şi care se întorc în România constată că nimeni nu are nevoie de cunoştinţele şi de competenţele lor. Şi-au făcut doctorate acolo, s-au superspecializat, îşi doresc să se apuce de treabă şi să mişte lucrurile în ţara lor, dar nu-şi găsesc nimic de lucru. Locurile sînt ocupate de băieţi buni, „de-ai noştri“ şi a căror singură ştiinţă este să puncteze la capitolul impresie. După cum zicea tot o reclamă, cîndva, „viitorul sună bine!“.
