Pagină de jurnal

Tot mai multe lucruri îmi par că joacă rol de madlenă proustiană. Cred că e un semn al înaintării în vîrstă, dacă nu chiar – mai fără menajamente spus – al apropierii de bătrîneţe. (Paginile de jurnal trebuie să fie lamentative, nu?)

Pe canalul meu preferat de filme, Cinemax, am nimerit peste o peliculă pe care am recunoscut-o imediat. Asta, deşi o văzusem o singură dată, în urmă cu vreo 16-17 ani. Ştiu că sună ridicol, dar pentru mine acum vreo 16-17 ani însemna o cu totul altă viaţă, care-mi pare tot mai străină şi de care-mi amintesc din ce în ce mai vag, ca de vieţile anterioare din teoria reîncarnării.

E vorba de Opening Night, în regia lui John Cassavetes. Am văzut filmul ăsta în sufrageria unui apartament din cartierul bucureştean Ozana, o cameră încărcată cu de toate, inclusiv cu mileuri şi bibelouri. Apartamentul socrilor lui Cristi Puiu, unde el locuia în vremea aceea.

Era perioada în care trăiam amîndoi pasional prietenia care ne lega şi ne vedeam aproape zilnic. De fapt, de cele mai multe ori ne întîlneam pe teritoriul lui, în Ozana. Şi, tot pe teritoriul lui, în cinematografie. Cristi adusese din Elveţia, pe casete, o groază de filme bune şi mi le punea la video.

Eu îmi făcusem cultura cinematografică la Cinemateca Eforie, cu Fellini, Antonioni, Visconti, Bergman, Tarkovski, Mihalkov, Vajda etc. Cristi mă introducea însă într-o altă dimensiune a filmului – şi o făcea cu înclinaţii pedagogice, altoite cu o doză bună de frondă. Tarkovski era bull shit şi influenţase în mod nefast întreaga şcoală românească de film. Cristi propunea, în schimb, minimalismul lui Cassavetes, cu refuzul oricărei simbolistici sau al cadrelor căutate. Înainte nici nu auzisem de John Cassavetes, dar, pentru că era regizorul preferat al lui Puiu, i-am văzut aproape toate filmele şi m-am lăsat convins de discursul lui. Sau de discursul prietenului meu, în orice caz.

Tot din filmele lui Cassavetes, am aflat de nişte actori extraordinari, de care, de asemenea, nu auzisem înainte: Ben Gazzara sau Gena Rowlands, văduva lui John Cassavetes. Şi îl descopeream pe Peter Falk, adevăratul Peter Falk, şi nu detectivul Columbo.

Revenim în zilele noastre, cînd prietenia mea cu Cristi Puiu a murit de mult, iar eu o văd la Cinemax pe Gena Rowlands în Opening Night, copleşit de melancolii. Din film, îmi aminteam doar şocantul accident de la început, cu admiratoarea actriţei lovită de maşină, scenă care te ia prin surprindere – şi pe care Cristi a derulat-o înapoi şi mi-a mai pus-o o dată – şi, în general, că e vorba de criza unei actriţe, cam cum e în filmul Persona al lui Bergman. (Scriu asta şi-mi dau seama că nici din Persona nu-mi mai amintesc mare lucru, deşi a fost într-o vreme filmul meu preferat.)

Eram, într-adevăr, dornic să-mi reamintesc Opening Night, mai ales cum se termină, dar de fapt nu vedeam filmul. Mă uitam la mine, privindu-l în sufrageria socrilor lui Cristi Puiu, din cartierul Ozana. Mai precis, eu, uitîndu-mă la Cassavetes din film, unde are şi un rol, şi gîndindu-mă că omul acela talentat nu avusese de unde să ştie, cînd făcea Opening Night, că avea să moară la 59 de ani. (În perioada Puiu, tot timpul mă gîndeam la faptul că John Cassavetes e mort, că murise cu numai cîţiva ani înainte.) Îl priveam deci pe Cassavetes şi gîndeam astfel, dar nu aveam de unde să ştiu că însăşi viaţa mea se va schimba fundamental şi că, peste 16-17 ani, cineva – tot eu, dar devenit între timp altcineva – se va uita la mine cu milă şi cu superioritatea unui demiurg care ştie ce urmează să se întîmple.

Peste alţi cîţiva ani, o altă persoană mă va vedea cum privesc la Cinemax şi cum mă gîndesc de fapt la mine însumi din sufrageria socrilor lui Cristi Puiu, uitîndu-mă la sărmanul Cassavetes, şi tot aşa. Nu ştiu ce părere aveţi, dar mie acest lanţ al privirilor mi se pare tulburător.