Ce nu înţeleg
Scriu de peste 11 ani despre televiziune, în cadrul acestei rubrici, am văzut destule şi am comentat destule, dar există încă lucruri pe care le văd la televizor şi pe care nu le înţeleg.
De exemplu, nu înţeleg rostul campaniei făcute de ministerul doamnei Elena Udrea la televiziunile noastre. De mai multă vreme, ni se arată insistent cum nişte tineri se zbenguie pe la Castelul Bran, prin cluburi, la spa, la bazin etc. Este, cred, campania cu cele mai dese spoturi la televiziunile noastre – prin urmare, sînt băgaţi foarte mulţi bani. Banii noştri, desigur. Ce nu înţeleg e de ce trebuie să plătim pentru ca doamna Udrea să încerce să ne convingă pe noi (şi nu pe străini) să mergem la spa, să ne dăm cu nămol, să ne distrăm în cluburi sau să vizităm Castelul Bran. E ca şi cum ar vrea să ne convingă cineva să ne vizităm propria sufragerie, spunîndu-ne cît de multe lucruri interesante putem face acolo. Am uitat cumva că putem să ne întindem şi pe canapea, să ascultăm nişte muzică sau să citim o carte în fotoliu? Ei bine, pentru a ni se împrospăta memoria, ni se aminteşte asta de mai multe ori în fiecare zi, de cîteva luni încoace.
Tot aşa, dacă vorbim de publicitate, nu înţeleg cum a fost posibilă întoarcerea în timp – credeam că asta se întîmplă numai în romanele sau în filmele SF, nu şi în realitate. Creaţia publicitară a evoluat mult, departe sînt vremurile lui „Titan Ice – altă viaţă!“, „V-am prins, vrăjitoarelor!“ sau „Pepsi la un litru – Nu mă-nnebuni, nea Nicu?“. Sau doar par departe. Ştiţi spotul cu soţul care se plînge soţiei că nu poate să facă o rezervare la hotel, apare un tînăr care-i zice să sune la Turneo, iar el sare cu replica „Bă, tu pui mîna pe nevastă-mea!“? Cu el, ne aflăm în plini ani ’90. În plus, bătaia pe care i-o aplică soţul tînărului poate să ne trimită cu gîndul la glorioasele acţiuni de stradă ale minerilor. După ce se termină spotul acesta, ne aşteptăm să înceapă reclama cu „roboţelul vă aduce Bonibon, bumbişori de ciocolată, Bonibon“. Şi apoi să vedem zîmbetul lui Iliescu. Brusc, ne simţim mai tineri cu 20 de ani. Nu ştim cum, dar iată că e posibil.
Tot călătorii înapoi în timp – dar pe perioade mult mai scurte, e adevărat – ne oferă şi Jurnalul cultural de la TVR Cultural. Sîmbăta trecută, pe 3 decembrie, am văzut ştirea că Jean Delumeau a venit în România şi a ţinut o conferinţă la New Europe College. Prima dată am crezut că a revenit Delumeau la Bucureşti mult mai repede decît ne-am fi închipuit. Apoi am văzut, în materialul dat la ştiri, şi afişul evenimentului de la NEC, iar pe el scria data de 26 octombrie. Şi, cum nu era vorba de vreo reluare a jurnalului, mi-a fost clar că am pătruns printr-o falie temporală şi m-am întors în urmă cu o lună şi ceva. Nu ştiu însă cum. Pe de altă parte, mă gîndesc că o fi cultura perenă, dacă nu chiar atemporală, dar jurnaliştii care lucrează într-o redacţie de actualităţi n-ar trebui să fie la fel de atemporali.
Dacă am adus vorba de lucruri perene, nu pot să nu-mi exprim o altă uimire: cum de personaje ca Marina Almăşan sau Bogdan Chirieac, doi maeştri dovediţi ai matrapazlîcurilor, apar pe post şi ne sînt oferite în continuare de către televiziunile noastre drept modele? Putem spune doar că eternitatea s-a născut odată cu cei doi. Sînt veşnici, orice ar face şi orice am face. Sînt ca elementele naturii.
Faptul că nu înţeleg aceste lucruri dovedeşte poate lipsa mea de adaptabilitate la mediul în care trăim. Şi, ca orice specie care nu se poate adapta, sînt pasibil să dispar destul de repede. Vor supravieţui reclamele idioate, acţiunile doamnei Udrea pentru binele naţiei, jurnaliştii incompetenţi şi, desigur, veşnicii combinatori cu alură de oameni respectabili.
