Cum te face televiziunea om (politic)
Acum cîţiva ani buni, un personaj apărea în mod inexplicabil seară de seară la Ştirile PRO TV. Jurnaliştii din Pache Protopopescu ţineau să ne anunţe, cu tenacitatea picăturii chinezeşti, ce a mai făcut sau ce a mai zis Gigi Becali, un om despre care nu auzise mai nimeni pînă atunci. Chiar şi cînd ştirile nu aveau nici o legătură cu el, tot apărea, pentru că cei de la PRO TV ne împărtăşeau obligatoriu şi părerea lui în legătură cu subiectele în discuţie.
Ţin minte că, în acea vreme, toată lumea de la PRO TV era fericită să aibă de-a face cu Becali. Inclusiv cei de la munca de jos – reporterii şi cameramanii. Îmi povestea cineva care lucra în redacţia Ştirilor PRO TV că toţi îşi doreau să meargă la conferinţele lui de presă sau doar să-i ia o declaraţie, pentru că de fiecare dată patronul Stelei era foarte generos cu jurnaliştii. După o asemenea întîlnire binecuvîntată, unii plecau în buzunar şi cu o sută de euro.
Desigur, principiul „îl vede azi, îl vede mîni, astfel dorinţa-i gata“ a funcţionat, iar publicul supus unui asemenea tratament a ajuns să fie el însuşi dependent de Gigi Becali. După o vreme, nimeni nu se mai mira că personajul apare atît de des la televizor, pentru că, pe nesimţite, devenise o figură celebră, de care telespectatorii erau interesaţi. Acum, orice onomatopee a lui Gigi Becali dată pe post face audienţă – iar personajul este un bun furnizor de astfel de emisii sonore. Cum audienţa TV se poate converti în capital politic la un curs foarte bun, Becali a decis, în 2004, să intre în politică. Acum ne reprezintă ţara în Parlamentul European.
Ne întoarcem iarăşi în timp, pe vremea cînd, dacă treceai prin zona Piaţa Amzei – Piaţa Romană, erai acostat de oameni amărîţi, care încercau să-ţi vîndă un ziar ca o fiţuică, pe nume Oglinda. Era forma lor de a cerşi. Ziarul însuşi se făcea cu mijloace minime, aşa cum avea şi distribuţia: cele mai multe articole erau pur şi simplu copiate din ediţiile din ziua precedentă ale altor publicaţii. Apoi, pe lîngă acest ziar a fost creată şi o televiziune – Oglinda TV, prescurtat OTV. Conţinutul – la fel de precar, costurile de producţie – minime. Televiziunea de apartament a lui Dan Diaconescu a fost considerată mult timp o glumă proastă şi era pentru toată lumea subiect de ironii. Cîştigurile ei păreau derizorii – ciubucurile pe care le luau reporterii de la cei cu care făceau reportajele sau banii pe care-i dădeau cei care voiau să apară pe post, în aşa-zisele talk-show-uri. Numai că sumele acestea mărunte, adunate cu sîrg, au dat o sumă mare, care l-a făcut pe Dan Diaconescu un om bogat. Apoi a venit şi audienţa: un subiect de fapt divers – dispariţia unei avocate anonime din Braşov, Elodia Ghinescu – a fost transformat, prin acelaşi procedeu al picăturii chinezeşti, în problemă de interes naţional. Acest parcurs l-a dus şi pe Dan Diaconescu în braţele primitoare ale politicii dîmboviţene. De curînd, şi-a înregistrat şi partidul propriu.
Presa speculează că Gigi Becali şi Dan Diaconescu sînt acum curtaţi să facă parte, alături de PDL, dintr-o suprastructură partinică, intitulată Mişcarea Populară. Aceeaşi presă susţine că de organizarea acestei suprastructuri se vor ocupa Sebastian Lăzăroiu şi Teodor Baconschi. În cazul lui Baconschi, vorbim de un om de cultură în adevăratul sens al cuvîntului şi de un intelectual rafinat (care, în paranteză fie spus, s-a făcut cunoscut mai întîi prin articolele pe care le-a scris în Dilema).
Îmi place să cred că toată povestea pe care-o spune presa despre Mişcarea Populară e o bazaconie. Mi se sparie gîndul numai cînd încerc să-mi imaginez scena cu Teodor Baconschi stînd la masă alături de Gigi Becali şi de Dan Diaconescu. Mă încăpăţînez să cred că în politica de la noi nu e, totuşi, posibil orice. Sînt, oare, naiv?
