Democratizarea idolilor - convorbire cu Lucian BOIA
Apărut în Dilema, nr. 512, 17 ianuarie 2003
Pentru a mă întîlni cu Lucian Boia, a trebuit să merg (unde altundeva?) la Facultatea de Istorie. Universitatea bucureşteană - un loc grandios precum îl ştim, încărcat de simboluri care să ne facă să ne crească inima. Să nu fim deranjaţi în timpul interviului, ne-am instalat într-o sală goală de seminar, undeva pe la parter. Pereţi îmbrăcaţi în loc de lambriuri în pînză de sac ruptă rău de tot, scaune de neutilizat, atmosferă decrepită. Faţada Universităţii a fost renovată nu de mult şi, pînă la urmă, asta contează: să arate bine pe dinafară. După cum ştim, însă, Lucian Boia nu se dă în vînt să descrie monumentele privite din afară... (C. P.-B.)
De ce are nevoie omul modern de idoli?
Pentru că omul dintotdeuna a avut nevoie de idoli. Personalizarea istoriei - şi, pînă la urmă, personalizarea a orice - este o tentaţie omenească dintotdeauna. O bună bucată de vreme, istoria a fost într-o strînsă legătură cu religia, cu lumea de dincolo. Iniţial, personalităţile reprezentative au fost preoţii şi regii şi acest lucru s-a păstrat pînă nu de mult. Ei au fost primii idoli (umani) şi funcţia lor era de a le asigura oamenilor simpli legătura cu sacralitatea, de a-i ridica deasupra propriei lor condiţii. Apoi, fireşte, conceptul de idol a evoluat, s-a diversificat şi s-a democratizat. Pornind de la arhetip, mi se pare semnificativ faptul că rolul conducătorului (al liderului politic, astăzi) a rămas în continuare foarte proeminent. Într-o listă de personalităţi de prim rang, apar şi astăzi, ca şi în antichitate, cei care joacă un rol în conducerea destinelor noastre şi, în fond, în reprezentarea noastră în raport cu istoria. Ar fi fost de aşteptat ca, în structurile democratice de astăzi, figurile politice să fie estompate, să nu mai aibă relieful pe care l-au avut cîndva în societăţile ierarhizate. Or, nu s-a întîmplat aşa ceva. Aş spune că personalităţile politice de astăzi sînt, în ciuda concepţilor noastre democratice, mai proeminente ca oricînd.
Cererea şi oferta
Idolatrizarea aceasta (a figurilor politice, să zicem) este una spontană sau una indusă?
Este spontană şi indusă în acelaşi timp. Este clar că oamenii au nevoie să creadă, au nevoie să admire şi aşa are loc procesul acesta de personificare - a istoriei şi a vieţii politice. Nu ne este la îndemînă să ne raportăm la nişte structuri, programe de partide, concepte, idei de ansamblu mai mult sau mai puţin vagi şi, prin urmare, toate acestea trebuie să capete figura cuiva. Pe de altă parte, există şi o manipulare a noastră în acest sens, desigur. A existat de la început, iar acum toată povestea a luat proporţii extraordinare, graţie progresului tehnologic şi a apariţiei mijloacelor de comunicare în masă. Dar lucrurile acestea se leagă: manipularea funcţionează acolo unde omul este tentat să se lase manipulat.
De ce credeţi că, să zicem, un dictator canalizează idolatria maselor mai mult decît o face un conducător democrat?
Poate şi fiindcă nu prea mai e loc pentru un discurs alternativ. În vremurile de dictatură, propaganda e atît de puternică, încît mulţi oameni ajung să fie convinşi, prinşi în capcana ideologică şi-şi iubesc sincer dictatorul. E destul de uşor să speli creierele oamenilor, nimeni nu este imun la o doză foarte mare de propagandă. Oricum, oamenii au nevoie de mit, ei sînt, prin urmare, pe jumătate convinşi, iar maşinăria propagandei mizează pe acest lucru şi nu face decît să ducă pînă la capăt operaţia.
Instabilitate şi diversitate
Există, totuşi, vreun specific, vreo diferenţă a idolatriilor din zilele noastre în raport cu cele de acum cîteva sute de ani?
Da, lucrurile s-au schimbat, întrucîtva. Astăzi, spre deosebire de ceea ce se întîmpla în trecut, idolii se perindă mult mai rapid prin faţa noastră, ca într-un carusel. Idolii tradiţionali erau mai stabili, aveau o rezistenţă uneori de secole (să ne gîndim, de exemplu, la un Alexandru cel Mare, la un Carol cel Mare). Lumea de astăzi este, pe de-o parte, tot mai fragmentată, adică valorile sînt diversificate şi, pînă la urmă, fiecare îşi are idolii lui; nu mai există idoli pentru uzul tuturor - pentru unii, idol poate să fie nu ştiu ce lider politic, pentru alţii un cîntăreţ pop, pentru alţii un fotbalist etc. - şi avem de-a face cu o diversificare extraordinară care corespunde fragmentării societăţii şi sistemului de valori. Pe de altă parte, e de remarcat această instabilitate a Panteonului. Aici se intră şi se iese într-un ritm accelerat. Celebritatea poate să însemne astăzi foarte mult pe moment, datorită mediatizării extraordinare, şi asta poate să-i îmbete pe cei care ajung acolo - fie că sînt lideri politici, artişti sau sportivi. În acelaşi timp, ei ar trebui să fie conştienţi - şi acest lucru să-i îndemne la mai multă modestie - că astăzi celebritatea este un lucru perisabil, ca multe alte lucruri care ne înconjoară (trăim într-o societate în care şi produsele obişnuite au un grad mult mai mare de perisabilitate decît cele de acum cîteva sute de ani). Idolii de astăzi sînt ca articolele de vesimentaţie: ţinem foarte mult la ei un sezon sau două şi apoi îi schimbăm cu alţii.
Regele Hagi
Astăzi, o furnizoare principală de idoli este lumea spectacolului...
Da, trăim într-o societate a spectacolului, iar vedetele din acestă zonă sînt privilegiate. În vremurile noastre, rege este Hagi. Astăzi, idoli pot fi mai degrabă vedetele de televiziune, cîntăreţii sau top-modelele (celebritatea unei Claudia Schiffer, care nu face altceva decît să plimbe nişte rochii, ar fi fost de neconceput acum o sută de ani...). Chiar şi liderii politici sînt receptaţi tot ca vedete ale spectacolului, fiindcă noi nu avem de fapt acces la omul politic propriu-zis sau la jocul politic real, ci la spectacolul jocului politic. Iar aceste spectacole sînt regizate în sensul cel mai strict al termenului.
La începutul anilor '90, românii erau mult mai dispuşi să-şi construiască idoli, mai ales din rîndul oamenilor politici (se umbla pe stradă chiar cu insigne cu chipul lui Iliescu sau Petre Roman). Acum acele figuri au cam decăzut din poziţia de idoli şi asta nu pentru că au fost schimbate cu altele, ci pentru că pasiunile înseşi s-au mai estompat. Care credeţi că este explicaţia acestui lucru?
Ceea ce funcţiona atunci din plin era o anume specie de idol, şi anume încarnarea mitului salvatorului. Românii aveau nevoie la începutul anilor '90 de figura unui salvator. Există nevoia aceasta generală de a personifica istoria, dar, în perioadele de criză ea se canalizează întotdeauna către persoana unui salvator - care este, de altfel, specia de idol cea mai putenică, cu cea mai înaltă misiune istorică. În perioadele de criză, salvatorii trebuie inventaţi şi uneori sînt inventaţi chiar şi din mai nimic. S-a întîmplat şi acest lucru în istoria noastră. De exemplu, în primul război mondial, în disperarea de după înfrîngerea din 1916, cu refugiul în Moldova apoi, s-a cristalizat mitul Reginei Maria (care îşi are meritele ei, fără îndoială, dar mitologia creată în jurul ei depăşeşte cu mult aceste merite). Tot atunci s-a articulat şi mitul generalului Averescu, care a funcţionat apoi, după 1918, şi în politică; Averescu era chiar opusul unui tip popular, care să iubească băile de mulţime sau care să aibă ceva de spus poporului... Revenind la România anilor '90, figurile de salvatori au apărut atunci cînd era nevoie de ele: Iliescu, Roman, apoi Constantinescu (şi el şi-a jucat rolul de salvator). Acum fervoarea cvasi-religioasă de la începutul anilor '90 a cam dispărut. Este probabil şi o tocire a speranţelor, dar mai degrabă aş zice că avem de-a face cu o evoluţie normală: dacă la începutul anilor '90 românii erau obsedaţi de politică, acum societatea şi-a mai diversificat interesul, aşa cum se întîmplă în Occident. Eu nu cred că, din Antichitate şi pînă acum, ar fi scăzut disponibilitatea omului de a mitologiza, de a-şi crea idoli, atîta doar că galeria idolilor a fost diversificată foarte mult. Suma mitologizărilor individuale nu cred că e mai mică astăzi decît era cea din 1990, din Evul Mediu sau din Antichitate; aşa cum nu cred că fondul de imaginar ar fi mai scăzut astăzi decît cel din societăţile tradiţionale - este doar altfel structurat.
a consemnat Cezar PAUL-BĂDESCU
