Premiile acestei rubrici
La fiecare sfîrşit de an, fac un fel de bilanţ al rubricii de faţă, privesc înapoi la ce-am scris în anul respectiv, iar în 2010 am contabilizat, pentru prima dată, numai bilele albe pe care le dădusem. Cum m-am simţit foarte bine făcînd asta, o să repet formula şi acum.
Oricum, nu e mai bine să vedem lucrurile bune pe care le-am găsit la televizor? Mai ales că nu au fost deloc multe: din cele 46 de articole pe care le-am scris anul acesta, doar în 7 am lăudat vreo emisiune sau vreo televiziune.
La un moment dat, am făcut şi o listă a canalelor la care mă uit cu predilecţie: „De plăcere, mă uit la Mezzo, la History, la Nat Geo Wild sau la Cinemax. La Mezzo îmi ascult muzica preferată, la History văd documentare istorice şi de cultură excelent făcute, Nat Geo Wild a înlocuit de mult, în lista preferinţelor mele, Animal Planet (care ajunsese să mă plictisească cu Poliţia animalelor şi tot felul de materiale de tipul pet rescue), iar Cinemax-ul îmi asigură porţia de filme bune. Din cînd în cînd, mai pic pe cîte un film de calitate la HBO sau la TVR 1. În orice caz, TVR 1 se mişcă, după gustul meu, destul de bine şi sînt şi acolo destule lucruri pe care le urmăresc.“
Dacă e să intru în detalii, în 2011 am aplaudat un concert al unei extraordinare pianiste din China, Yuja Wang, transmis de Mezzo, şi, cu ocazia aceasta, am reconsiderat expresia made in China. Am fost răscolit pur şi simplu de filmul Panglica albă / Das weisse Band – Eine deutsche Kindergeschichte, în regia lui Michael Haneke, dat la HBO. Am lăudat din nou emisiunea România, te iubesc: „După cum am mai scris, sînt tot mai puţine entităţi de presă, la noi, care să facă un jurnalism responsabil. Tot după cum am mai scris, emisiunea România, te iubesc de la PRO TV e unul dintre aceste ultime bastioane.“ Săptămîna următoare, dădeam un alt exemplu de presă responsabilă, făcută în marea de iresponsabilitate care ne înconjoară: emisiunea În premieră, realizată de Carmen Avram şi difuzată la Antena 3. Tot la Antena 3, am văzut un excelent interviu cu Neagu Djuvara, făcut de Paula Rusu.
Un alt demers serios, pe care l-am apreciat, a fost cel al Irinei Păcurariu, în seria de documentare intitulată Culoarele puterii. Am apreciat cu atît mai mult cu cît nu a fost unul lamentativ, ţinînd de interpretarea celebrului şlagăr „ca la noi la nimenea!“. Dimpotrivă: în timp ce noi ne declarăm exasperaţi de România şi de ghinionul de a ne fi născut aici, Irina Păcurariu ne-a arătat că există unii străini care se simt atraşi de ţara noastră. Şi asta – fără emfază şi cu un discurs foarte firesc. Se poate, adică, face ceva şi dincolo de lamentaţii şi de festivisme.
Tot la TVR 1, difuzarea unui documentar m-a făcut să mă ridic în picioare, în timp ce aplaudam: „Ei bine, da! Aşa ceva trebuie să vedem la televiziunea publică! Prin difuzarea documentarului The Soviet Story de Edvins Snore, TVR a dovedit că poate şi ştie să-şi ia rolul în serios. Adică să servească interesul public, să iniţieze dezbateri care să lumineze unghere întunecate ale istoriei şi implicit ale noastre, să educe.“
Nu pot încheia fără să amintesc de emisiunea 50 de minute cu Pleşu şi Liiceanu, de la TVR 1 – chiar dacă aş putea fi suspectat de lipsă de obiectivitate. (Cine mă suspectează să fie sănătos!) La prima ediţie a acestei emisiuni, Andrei Pleşu spunea că cea din urmă soluţie, în faţa unui om disperat, e să-l îmbrăţişezi. Iar eu notam: „Ei bine, pentru o astfel de îmbrăţişare, venită cînd nu te aştepţi, merită să suporţi valurile de mizerii pe care, de obicei, ţi le deversează în casă televiziunea.“
Acestea fiind zise, puteţi considera că lucrurile de mai sus au primit premiile anuale ale rubricii „Cultura pe sticlă“. Nu sînt nişte premii prestigioase, nu se înmînează cu fast şi pompă, nu dau cîştigătorilor bani sau trofee. Dar măcar sînt acordate cu onestitate.
