Lumea scuterului şi a manelei
Cunoaşteţi foarte bine lumea asta, că o întîlniţi la tot pasul în România. E o lume a mahalalei, a sărăciei, a unei umanităţi primitive. Una guvernată de instincte – sexualitate, foame, violenţă. Una în care indivizii se descurcă cu tot felul de mici sau mai mari găinării. Una în care reţeta succesului pentru ei e „să fii şmecher“, iar pentru ele – „să-ţi găseşti pe unul cu bani“ sau, pur şi simplu, „să ieşi la produs“.
Deşi e atît de prezentă în România de astăzi, această lume nu i-a interesat pe regizorii de film de la noi şi putem spune că Loverboy (care, mai nou, poate fi văzut şi la HBO) este primul lungmetraj care o abordează cu adevărat. Exact asta am apreciat la filmul lui Cătălin Mitulescu: că surprinde această lume şi o face destul de bine. Drept să spun, nu m-a impresionat povestea cu racolatorul de fete care cade el însuşi în mrejele dragostei, căci e aproape melodramatică. Dar era nevoie şi de o poveste, aşa că am acceptat-o fără prea multe fasoane. Ce mi-a plăcut în primul rînd la filmul lui Mitulescu e că a vorbit despre cîteva locuri comune ale acestei lumi: scuterul (varianta ieftină cu ajutorul căreia „băieţii de cartier“ pot juca rolul de viteji ai şoselelor), atelierul de reparaţii auto improvizat (unde ajung vehicule şi piese second hand sau de furat), petrecerea cu grătar, bere şi manele, la acestea adăugîndu-se descurcăreala şmecherească, deriva indivizilor, lipsa de perspectivă, sexualitatea dominantă şi profitul de pe urma ei.
Apoi, am apreciat jocul actorilor şi dialogurile. Ada Condeescu e naturală, Piştereanu e OK şi el, băieţii „tovarăşi de afaceri“ ai lui Luca sînt de-acolo. Desigur, la această reuşită a contribuit, pe lîngă talentul fiecăruia, şi buna îndrumare a regizorului. Cît despre dialoguri – şi ele sînt cît se poate de naturale, cu necesarele elipse ale oralităţii şi fără să-şi propună să ofere explicaţii artificiale pentru spectatori. Replicile din film sînt sărace lingvistic, minimale (ceea ce se potriveşte foarte bine cu lumea de care vorbim), iar Mitulescu ştie să gestioneze foarte bine tăcerile.
Am terminat cu laudele, să trecem la reproşuri.
Dialogurile bazate pe tăceri, pe care le lăudam mai sus, nu se mai potrivesc deloc în secvenţele cu procurorul. Acesta pare că nu-şi găseşte niciodată cuvintele sau că actorul şi-a uitat replica. De altfel, personajul e foarte prost construit, absolut neverosimil pentru un poliţist sau un procuror român. Un personaj cu probleme este şi tatăl fetei, tatăl lui Veli – de data asta, din cauza actorului. Omul are o dicţie mult prea cultă pentru un crescător de oi.
O altă inabilitate a regizorului scenarist e rezolvarea narativă din final, cînd, în mod neverosimil, Veli decide să se prostitueze. În primul rînd, ea nu ştia cu ce se ocupă Luca, deci de unde pînă unde să ajungă la concluzia că îl poate ajuta aşa? Pe de altă parte, replica prin care ea îşi explică decizia e de toată jena: „N-ai zis că sexul nu e important?“. Nu, în lumea scuterului şi a manelei nici un personaj nu va zice una ca asta, tocmai pentru că, aici, sexul e foarte important. Şi, apoi, ei nu spun, la sex, „sex“.
O altă replică dintr-un alt film este cea în care Luca e pus să filozofeze: „În orice lucru rău există un lucru bun şi-n orice lucru bun întotdeauna există un lucru rău“. E o filozofie de doi bani, dar, chiar şi-aşa, replica nu avea ce căuta în gura unui asemenea personaj. De asemenea, nu-l vei auzi niciodată pe un băieţaş de cartier spunînd „nu vreau să fiu un monstru!“ (asta, pentru a face pandant cu trimiterile amicilor la Frumoasa şi Bestia – tot neverosimile, şi ele). La fel a dat regizorul cu nuca-n perete punînd melodia trupei Zob, „Cîntec de dragoste“, în mijlocul unei petreceri maneliste.
Celălalt film al lui Cătălin Mitulescu, Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii, era în general OK, dar ceea ce ţin minte din el sînt mai cu seamă gafele care m-au împiedicat să-l consider un film cu adevărat bun. Sper ca Loverboy să nu aibă aceeaşi soartă.
