Despre oamenii care nu contează

Vedem un fost miner, aşezat alături de soţia sa, la o masă de cîrciumă. De fapt, cei doi stau ca la poză, să-i filmeze domnii de la oraş. Omul povesteşte cum a lucrat în mina de uraniu. Articulează cuvintele îngălat, ca unul care a pierdut de mult războiul cu alcoolul, şi vorbeşte şi cam tare. Fapt pentru care nevastă-sa, care tace tot timpul, îi zice la un moment dat „ssst!“. Asta, fără să se uite la el. El îşi aprinde o ţigară, iar unghia de la degetul arătător e maro, de la tutun. Spune că are „35 de ani în mediu radioactiv şi mediul radioactiv înseamnă că îţi atacă... ăăă... îţi atacă... nervul de a avea relaţii cu femeia“. Femeia de lîngă el are o faţă dură, impenetrabilă. El vine cu o sticlă la masă, vrea să-i pună şi ei în pahar, ea îl refuză, el insistă, ea refuză iar, dar pînă la urmă îl lasă să-i toarne. La un moment dat, îi prinde sticla şi-l opreşte, tot fără să se uite la el. El îşi toarnă şi lui şi apoi dau noroc. Ea nu vrea să bea, dar el goleşte, cu înghiţituri prelungi, paharul. Întîmplător, pe pahar scrie „Fabrica de fericire“.

Este o scenă antologică din documentarul Copiii uraniului, realizat de Iulian Manuel Ghervas şi de Adina Popescu, care a putut fi văzut joia trecută la TVR 1.

Privirea aceea, a femeii al cărei bărbat a lucrat „35 de ani în mediu radioactiv“ te urmăreşte mult timp. De altfel, întreg documentarul vorbeşte despre o lume halucinantă, dezolantă, greu de suportat, şi pentru un spectator. Este vorba de colonia minieră de la Băiţa Plai din Munţii Apuseni, unde încă mai trăiesc 92 de oameni. Un loc ridicat în anii ’50, în jurul minei de uraniu „Avram Iancu“, exploatată de sovietici cu mînă de lucru autohtonă. Muncitorii lucrau fără protecţie şi nu ştiau la ce riscuri se expun. Aşa cum nici cei care s-au stabilit în zonă nu aveau habar de pericolele mediului radioactiv în care urmau să trăiască. Ruşii erau interesaţi doar să pună mîna pe uraniu şi, într-un timp record, de cîţiva ani, au reuşit să care un întreg munte în URSS.

Acum, zona respectivă, cu un peisaj postapocaliptic inspirat parcă din Călăuza lui Tarkovski, e dovada (încă) vie a felului în care istoria şi-a bătut şi îşi bate joc de oameni. A faptului că viaţa oamenilor simpli nu face nici cît o ceapă degerată, pentru cei aflaţi la putere. Ieri sau astăzi. La final, documentarul ne spune că informaţiile despre efectele radioactivităţii din Băiţa Plai asupra populaţiei sînt în continuare clasificate. Mina a fost închisă în 1998, însă ulterior cîteva galerii ale ei au devenit Depozitul Naţional pentru Deşeuri Radioactive.

Or fi informaţiile clasificate, pentru liniştea iubiţilor conducători, dar nimeni nu mă poate împiedica să povestesc o istorie personală.

Bunicul meu a muncit în mina de uraniu de la Băiţa, în anii ’50. Desigur, nu a ştiut nici el ce exploata şi a lucrat fără nici un fel de protecţie. A purtat apoi o viaţă întreagă praful de minereu radioactiv în plămîni. Pe la 70 şi ceva de ani, i-au apărut nişte umflături tari, ca nişte jumătăţi de măr lipite pe corp. Una era pe stern, alta, ceva mai mică, pe coaste. Ţin minte că mi le arăta şi mă punea să i le pipăi, întrebîndu-mă ce puteau fi. Erau de fapt forme ale cancerului osos, în care degenerase cancerul pulmonar, boala profesională a celor care au muncit în mina de la Băiţa. Durerile groaznice din oase, care ajunseseră să nu cedeze nici la morfină sau la Fortral, au ţinut cîteva luni. Cîteva luni, cît o veşnicie.

În documentarul Copiii uraniului, se aude, la un moment dat, pe fundal, un cîntec de propagandă, interpretat de vocea suavă a Doinei Spătaru. Ascultam versurile acestui cîntec, care-mi spuneau că „minerul îşi construieşte singur cerul“, şi mă gîndeam la bunicul meu.