Zîmbetul RCS-RDS
În România, ai parte de multe situaţii kafkiene, dar rar mi-a fost dat să trăiesc una aşa de interesantă ca în cazul aventurii mele cu furnizorul de cablu RCS-RDS.
După cum ştim, operatorii de cablu deţin monopol în anumite zone, şi tu, clientul, eşti captiv. Adică nu poţi să-ţi alegi compania care să-ţi ofere programele TV pentru că teritoriul e deja împărţit.
M-am mutat acum mai bine de o lună şi mi-am făcut contractul cu firma care acoperă zona respectivă. Adică RCS-RDS. Am optat pentru un pachet cu televiziune digitală.
A durat ceva pînă să-mi instaleze cablul, dar de-abia după aceea a început marea aventură. Băiatul care a venit să-mi pună firele (şi care, în paranteză fie spus, era accidentat la o mînă, aşa că nu putea să stăpînească prea bine bormaşina şi a dat găurile aiurea) mi-a zis că trebuie să merg să-mi iau singur, de la punctele RCS-RDS, decodorul de televiziune digitală. Şi, în ciuda neplăcerilor vizibile pe care i le crea mîna, mi-a zîmbit cu subînţeles.
Nu mi-am dat seama care era subînţelesul decît cînd am ajuns de mai multe ori în faţa funcţionarilor RCS-RDS, să cer decodorul. Oamenii mă priveau cu acelaşi zîmbet şi ridicau din umeri. Nu aveau aşa ceva. Cînd vor primi? Nu se ştie, să stau pe-aproape. Aşa că am devenit un obişnuit al birourilor RCS-RDS. Aveam, n-aveam treabă, treceam să întreb de decodor. Acelaşi rezultat de fiecare dată.
Am trecut prin toată gama de stări – de la revoltă, la resemnare. În faza revoltată, am sunat la dispeceratul central şi am făcut reclamaţie. Am fost asigurat că, în momentul în care se vor aduce decodoare, voi fi anunţat telefonic. M-am pus să aştept telefonul şi, după vreo săptămînă şi ceva, nimerindu-mă prin preajmă, am intrat într-o doară şi la biroul RCS-RDS. Păi, avuseseră decodoare în urmă cu două zile. Şi eu de ce n-am fost sunat? Asta nu mai aveau de unde să ştie. Dar, dacă am vreo nemulţumire, pot să fac o reclamaţie. Acelaşi zîmbet, desigur.
Am colecţionat şi cîteva reclamaţii, pentru a realiza şi de data aceasta ce se află în spatele zîmbetului. Nu faci nimic cu ele. Pentru a fi fericitul posesor al unui decodor, trebuie să veghezi. Să te rogi şi să veghezi, ca-n aşteptarea celei de-a doua veniri...
Să te revolţi că, după o lună, îţi vine o factură pentru nişte servicii de care nu ai beneficiat? Nu e cazul. Vina e a ta, că nu te-ai nevoit îndeajuns pentru a merita decodorul.
Dar vine şi ziua cea mare, cînd la întrebarea ta funcţionarii RCS-RDS îţi răspund afirmativ. De data aceasta realizezi că, în spatele zîmbetului lor, se află o coadă groasă, la care trebuie să stai. Te aşezi la coadă şi-ncep să treacă orele (căci decodoarele nu se dau aşa de simplu, trebuie completate nişte hîrtii pentru a le obţine). Redescoperi spiritul cozilor din vremea lui Ceauşescu. Nu contează că nu mai stai la pulpe sau la lapte, ci la decodoare, spiritul este acelaşi. Se înfiripă solidarităţi ad-hoc, se deapănă poveşti... Afli că unii au aşteptat şi trei luni pînă să aibă cîştig de cauză. Altul îţi spune că a mai făcut o coadă la decodoare, dar că s-au terminat cînd mai avea trei persoane în faţă. Tu nu ai ghinionul ăsta şi prinzi, pînă la urmă, mult rîvnitul aparat.
Te crezi însă norocos doar pînă cînd ajungi acasă şi, în momentul în care-l instalezi, vezi că nu funcţionează. Dai telefon la call center şi ţi se spune că trebuie să iei decodorul, frumuşel, şi să te duci cu el la service, în Bulevardul Libertăţii nr. 8-10. Nu, nu ţi-l pot schimba, e musai să mergi cu el la reparat. La service, desigur, dai de o altă coadă, încă şi mai mare, pentru că e singura astfel de unitate pentru toată zona de sud a ţării. Fiecare om e cu decodorul în braţe şi aşteaptă, şi aşteaptă... Desigur, poveştile nu se lasă aşteptate.
P.S. Cînd ajungi, în fine, acasă, cu aparatul reparat, eşti sunat de la dispeceratul RCS-RDS, să ţi se spună că, urmare a reclamaţiei pe care ai făcut-o, sînt în măsură să-ţi livreze un decodor.
