La aniversarea Dilemei
În urmă cu cîţiva ani, scriam că visez ca spiritul Dilemei să apară cumva şi la televizor. Acum, cînd revista împlineşte 20 de ani, reiau un fragment din textul acela: „Cînd am ajuns la Dilema, în 1996, eram un cititor al ei şi deci intuiam ce e cu această revistă, dar am avut un şoc cînd am realizat despre ce era vorba. Redacţia Dilemei e aproape un falanster, ceva asemănător cu o societate utopică unde nişte oameni inteligenţi au un dialog civilizat şi construiesc pe baza acestui dialog, în ciuda tuturor diferenţelor de mentalitate, de vîrstă sau de viziune politică. În această redacţie sînt oameni de stînga sau de dreapta, religioşi sau agnostici, în vîrstă sau tineri, cu voci, deci, foarte diferite în esenţă – şi, cu toate acestea, găsesc un limbaj comun, iar diferenţele dintre ei sînt folosite pentru a crea un discurs polifonic coerent. Dincolo de toate deosebirile, e un ce comun care-i uneşte. Un ce ajutat, desigur, de atitudinea relaxată şi lipsită de încrîncenări şi extremisme, de o anumită civilitate sau de un elementar bun-simţ – dar care rămîne, totuşi, inefabil. Cînd am ajuns la Dilema, am realizat cu surprindere că normalitatea poate, totuşi, să existe. M-am perindat prin multe alte redacţii, nu am mai întîlnit-o nicăieri. De altfel, în lumea în care trăim – mediatică sau nu – normalitatea e o rara avis. Ca om care chibiţează pe marginea a ceea ce se vede pe micul ecran, visez cum ar arăta o televiziune în care lucrurile ar sta ca la Dilema. Un fel de Dilema TV. Ştiu că o astfel de televiziune altfel nu ar avea mari şanse de supravieţuire în jungla televizuală de la noi, dar nu e rău, din cînd în cînd, să mai fim şi visători.“
Astăzi nu aş mai fi aşa de mefient în privinţa şanselor de supravieţuire a unor producţii TV de calitate, care să fie în ton cu Dilema veche. Există, într-adevăr, o mare apetenţă pentru lucrurile joase, în rîndul publicului de la noi, dar sînt şi destui care s-au săturat de mizerii şi tînjesc după o presă cu un discurs civilizat. Faptul că Dilema însăşi a rezistat 20 de ani, în ciuda tuturor vicisitudinilor politice şi economice, dovedeşte acest lucru.
Cum ar arăta o replică televizuală a Dilemei vechi? Nu e greu să ne imaginăm, pentru că oameni de la Dilema au mai apărut de-a lungul vremii la televizor. De exemplu, acum mult timp, Mircea Vasilescu a moderat un talk-show la TVR 2. Marius Chivu a susţinut într-o vreme nişte rubrici de prezentare de carte pe la diferite televiziuni, şi apoi a realizat excelenta emisiune de la TVR 1, Citeşte şi dă mai departe! Magdalena Boiangiu avea intervenţii la Realitatea TV, în chestiuni de politică externă, care erau adevărate exemple despre cum trebuie abordat acest domeniu. Apoi, îmi amintesc cu nostalgie de jucăuşele şi-n acelaşi timp mereu consistentele interviuri pe care le dădea Alex. Leo Şerban. Radu Cosaşu a apărut o singură dată la televizor, în emisiunea lui Daniel Cristea-Enache, iar acea apariţie este memorabilă. Cît despre dialogurile pe care le-au avut Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu, unde orice subiect era transformat într-un adevărat spectacol al culturii şi al inteligenţei (Altfel la Realitatea TV şi 50 de minute cu Pleşu şi Liiceanu la TVR 1), acestea rămîn repere ale televiziunii de calitate.
Dacă am pune laolaltă lucrurile de mai sus, ne-am putea face o imagine despre cum ar arăta Dilema veche la televizor. Desigur, nu mă refer neapărat la emisiuni cu redactorii revistei (mai ales că, din păcate, unele dintre persoanele pe care le-am amintit nici nu mai sînt printre noi), ci la replicarea televizuală a spiritului Dilemei vechi. Aşa cum e nevoie de un astfel de discurs în presa scrisă, cu siguranţă vor fi destui care vor aprecia o oază de normalitate şi în spaţiul audiovizual.
