Declaraţii oneste
Umberto Eco scria, prin 1994, în cadrul rubricii sale din l’Espresso, „Pliculeţul Minervei“: „Una din datoriile jurnalistice ar fi să spui: «astăzi nu avem nimic de spus, sau tot ce vă putem spune este rutină, trăncăneală, nimicuri. Aceleaşi fleacuri». E păcat să simulezi. Şi totuşi ăsta e blestemul jurnalismului: un număr precis de pagini în fiecare zi sau săptămînă lăsată de la Dumnezeu, chiar şi atunci cînd nu se întîmplă nimic. (...) Putem vorbi despre orice, fiindcă pînă la urmă cititorii uită; iar cititorii s-au obişnuit să uite citind prea multe ştiri lipsite de importanţă. Pe de altă parte, nici ei n-ar suporta să vadă o pagină albă. Pentru a afla că nu era nimic de aflat şi de citit, vor pagina scrisă de sus pînă jos. Şi, în felul ăsta, pentru a spune că nu ai ce spune într-un ziar, ajungi să scrii: «Cutare nu şi-a scris încă viitoarea carte». Tot o ştire este şi a spune că Nimicul nu face nimic“.
Ar trebui să ţinem cont de sfatul lui Umberto Eco – fie că sîntem jurnalişti de presă scrisă, fie de televiziune.
Desigur, în fiecare moment se întîmplă lucruri fundamentale în lumea aceasta, oricînd există poveşti bune de spus şi folositoare. Problema e că, uneori, jurnaliştii ori nu au acces la ele, ori nu sînt interesaţi de ele. Cu toţii au un calapod publicistic după care caută ştirile pe care să le împărtăşească publicului lor. Acest calapod poartă numele pompos de „politică editorială“, dar de fapt se bazează pe lene de gîndire, pe conformism, pe calcul pragmatic care spune că trebuie mers numai pe căile bătătorite, şi adoptate numai reţetele care şi-au dovedit succesul.
Pentru televiziune, aceste reţete au ca ingrediente superficialitatea, inconsistenţa, facilul. Mulţi oameni care lucrează în audiovizual sînt convinşi că rostul televiziunii e să producă divertisment ieftin şi baloane de săpun. Adică să nu obosească prea mult creierul telespectatorului, ba, dimpotrivă, să-i ofere o spălătură reconfortantă şi bună spre a pregăti terenul pentru mesaje subliminale.
Este bine-cunoscută declaraţia preşedintelui director general al canalului francez TF1, Patrick Le Lay (pe care şi eu am mai citat-o aici): „Dintr-o perspectivă business, să fim realişti: la bază, treaba canalului TF1 este să ajute Coca-Cola (de exemplu) să-şi vîndă produsul. Or, pentru ca mesajul publicitar să fie perceput, creierul telespectatorului trebuie să fie disponibil. Transmisiunile noastre au calitatea că-l fac disponibil: adică îl distrează, îl destind, pentru a-l pregăti între două mesaje. Ceea ce vindem noi firmei Coca-Cola este timpul în care creierul uman este disponibil“.
Dacă ar fi oneste, posturile TV ar trebui să transmită încontinuu „bla-bla, bla-bla, nu contează ce spunem, dar consumaţi produsul X! – ăsta e singurul mesaj pe care ne interesează să vi-l transmitem“. În cazul televiziunilor de la noi, s-ar adăuga şi mesajele electorale. La Antena 3, toată vorbăria s-ar reduce la „Jos Băsescu!“, la RTV – „Votaţi USL!“, iar la B1 – „Votaţi ARD!“. În afară de asta, nu ar mai trebui spus nimic pentru că restul e doar perdea de fum.
Cum ar fi ca, într-un studiou de televiziune, marii analişti ai neamului pe care-i vedem seară de seară să ne anunţe, la un moment dat: „ne-am adunat aici să vă spunem că de fapt nu avem nimic de spus, că în realitate nu ne pricepem la nimic“? Şi apoi să tacă o oră întreagă privindu-se placid unul pe altul. Sau ca o prezentatoare de ştiri să ne comunice de la început că nu are nici o ştire care să ne folosească sau care să ne facă viaţa mai bună – şi să repete doar asta în buclă, pentru că prompterul nu-i va mai oferi nimic altceva? Sau ca eu însumi să recunosc că sînt momente în care nu am nimic important să le comunic celorlalţi şi să desenez floricele în spaţiul destinat acestei rubrici? Cred că un astfel de exerciţiu de sinceritate ne-ar face pe toţi – şi pe jurnalişti, şi pe consumatorii de mass-media – să ne simţim mult mai bine.
