Rămîne între noi

Să ai succes. Să-ți iasă. Să cîștigi. Să-ți impui, chit că pentru o secundă, voința în fața firii. Să dărîmi și să clădești. Să lași ceva în urma ta. Case, fîntîni, copii. Problema este că nu durează. Fericirea care se învață la școală este, la rece, strict o unealtă de construit CV-uri. O fragilă cîrjă socială pentru sociopați.

O Cupă Mondială este doar o halbă cu brizbizuri dacă îți lipsește peluza în valuri. Fără contul de Instagram atașat, vacanța de vis în Thailanda este doar o sumă de insolații. Decapotabila roșie te mulțumește doar la semafor, în plin trafic, înconjurat de Logan-uri albe. Sîntem fericiți în măsura în care sîntem admirați, validați, confirmați. Fericirea devine profitul care-ți iese pe seama contractului social, dividendele ascunse într-un paradis sentimental-fiscal.

Și totuși, cea mai eficientă scurtătură din viața mea către fericire au fost tablele. Am găsit Zenul în zaruri, în conversația inutilă despre fotbal, vreme și copii, cu niște oameni care nu au nici o pretenție de la tine, nici o întrebare legată de fluturașul de salariu sau triumfurile tale profesionale. Berea care face timpul să se scurgă în favoarea ta. Terasa pe care zilele sînt egale între ele, iar tu ești cel de ieri și cel de mîine, în bună măsură. Vama care s-a stricat pentru că a devenit, inevitabil, competitivă. Festivalul care aduce împreună oameni bucuroși că sînt împreună, că pot admira laolaltă succesul unor oameni pe scenă. Fericit este publicul, nu artistul din fața lui.

A doua scurtătură au fost prieteniile de la fîntîna de la Universitate, colegii de marș pentru Roșia Montană, camaraderia din spatele tastelor și din spatele pancartelor. Puterea unui scop comun, a unei destinații de a anula diferențele specifice și chiar bine-înțelesul definițiilor. Ultimii prieteni pe care mi i-am făcut, oamenii lîngă care m-am simțit om, sînt fie colegii de beci cu bași, fie colegii de cauză.

Hai să refuzăm capcana. Să ne oprim chiar aici. Hai să nu-i mai dăm capete în gură statu quo-ului. Hai să nu mai înjurăm mulțimea, căutîndu-i, mai apoi, privirea aprobatoare. Nu infernul sînt ceilalți, ci fix Raiul. Pentru că fericirea este comuniune și comunitate, ocazia de a te dizolva în grup ca într-o piscină la temperatura corpului, bucuria fără seamăn de a-i găsi pe ai tăi și de a fi primit cu brațele deschise.

România era, acum cinci ani, la coada clasamentului internațional al fericirii măsurat de Gallup International și WIN. Era, nu întîmplător, anul USL-ului, momentul în care politica săpa cu îndîrjire prăpăstii între Românii, între noi și ei, după niște alegeri prezidențiale care sfîșiaseră puternic textura societății. Mișcările de stradă care au urmat, din ce în ce mai puternice, au reușit să reinventeze nu doar activismul și speranța, ci și sentimentul de comunitate, solidaritatea, apartenența. România a urcat în ultimii ani, încet, dar sigur, în topurile internaționale. Sîntem, în medie și în sondaje, mai fericiți, pentru că sîntem mai uniți. Pentru că, logic, dar deloc intuitiv, pentru a fi bine cu noi, trebuie să fim, înainte de toate, bine cu ceilalți.

Mă înfioară furia românilor împotriva românilor din ultimul sfert de secol, încăierarea din familie care ne-a lăsat fără păduri, industrie, drumuri, școli și spitale funcționale. Am cîștigat, la schimb, cîțiva milionari care-și pun la adăpost familia de dezastrul lăsat în urmă, construind ziduri de beton și turnuri de pază din conturi bancare, care aleg, din instinct primar de apărare, străinătatea pentru educația și afacerile odraslelor. Sînt arhitecții dezastrului nostru fericiți? Cu siguranță că da, atîta vreme cît îi admirăm la TV și în paginile de cancan, cît le complimentăm obscenul și le invidiem reușitele, cît timp tolerăm gardul mental cu care se înconjoară pentru a ne ține la distanță. Lipsa noastră de interes i-ar aduce acolo unde merită, în rolul de paria, precum bogații vameși din pilde sau avarii burghezi din clasici.

Fericirea nu este eșec, dar sigur este absența succesului sau, mai degrabă, irelevanța lui cîtă vreme nu este și succesul comunității. Pentru că nu este despre tine, ci despre cei de lîngă tine, nu îți aparține, dacă nu le aparține și lor. 

Vlad Tăușance este consultant de strategie.

(articol apărut în Dilema veche nr. 649, 28 iulie 2016)