Viitorul României va fi social-democrat sau nu va fi deloc

Publicat în Dilema Veche nr. 674 din 19-25 ianuarie 2017
Viitorul României va fi social democrat sau nu va fi deloc jpeg

La mai bine de 25 de ani de la căderea regimului ceaușist și în lipsa unor politici social-democrate consistente, tabloul societății românești este unul deprimant – în jur de 40% din populație trăiește în pragul sărăciei și excluziunii sociale, 42% din români sînt analfabeți funcțional și sîntem pe primul loc în UE la mortalitatea infantilă. Această situație este atît rezultatul unei moșteniri istorice, al unui decalaj de dezvoltare față de statele din vestul Europei, acumulat secole la rînd, cît și efectul lipsei unor politici autentice de stînga. Mai bine de un sfert de secol am trăit captivi în obsesia anticomunistă, punînd eșecurile prezentului pe seama trecutului și orbiți de mirajul creșterii economice, devenită scop în sine, dar care nu s-a tradus în prosperitate pentru cei mai mulți.

Limitele creșterii economice

Din păcate, creșterea economică nu le rezolvă pe toate, chiar dacă credința cea mai larg răspîndită e că, dacă stimulăm creșterea economică, sărăcia se va reduce de la sine. Evidențele empirice demonstrează contrariul – în 2001, cînd România își lua avînt economic, procentul celor ce trăiau sub pragul sărăciei era, conform Eurostat, de 18%; după șapte ani de creștere, în 2008, înainte de intrarea în recesiune, ponderea celor aflați sub pragul sărăciei era de 23,6%. În 2015, procentul s a ridicat la 25%, în pofida creșterii economice din perioada post-criză. Nici nu se putea altfel, avînd în vederea creșterea inegalităților din societatea românească. Lucrurile stau exact pe dos față de ceea ce se susține – că soluția pentru ieșirea din sărăcie e să creștem și apoi să redistribuim; în realitate, cu cît e mai mare inegalitatea dintr-o societate, cu atît e mai anevoios procesul de combatere a sărăciei. Într-un studiu celebru, M. Ravallion demonstrează cum, într-o țară cu o rată a sărăciei de 40% și cu o creștere economică anuală de 2% per capita, dar cu un nivel al inegalităților scăzut, sărăcia poate fi combătută în 10,5 ani; același proces va dura 57 de ani într-o țară cu un nivel -înalt de inegalitate. Concluzia e limpede – cu cît vom persista mai mult în actuala paradigmă, în care accentul e pus pe creștere în defavoarea redistribuirii, cu atît vom înlătura mai greu blestemul sărăciei.

Cum putem reduce inegalitatea? Răspunsul e unul simplu, chiar banal – aplicînd politici social-democratice asumate, coerente și, mai ales, autentice. Da, autentice. În ultimele decenii, nu doar social-democrația românească, ci și cea europeană par a fi uitat principiile fundamentale în jurul cărora s-au construit. Peste tot, din România pînă în Germania, din Spania și pînă în Grecia, social-democrația a îmbrățișat voioasă valorile neoliberale, reformînd sistemele sociale, legislația muncii, scăzînd taxele pe capital, în efortul de a fi cît mai business friendly, de a nu crește deficitele bugetare și alte asemenea scuze ideologice. Ceea ce în anii postbelici erau politici social-democratice tipice, azi sînt catalogate ca fiind de stînga radicală – într-atît de mult s-a deplasat centrul de greutate ideologic către dreapta.

Dezechilibrul capital-muncă

Primul mare dezechilibru și sursă de inegalitate în România este distribuția veniturilor între capital și muncă. Doar 31% din PIB revine muncii și 69% din PIB merge către capital – cu totul altfel decît în majoritatea statelor din Uniunea Europeană, unde cota care revine capitalului e aproximativ egală cu cea care revine salariaților. Dacă mai căutăm dovezi că, singură, creșterea economică nu rezolvă problema sărăciei, nu avem decît să ne uităm la evoluția raportului dintre muncă și capital în ultimii cinci ani, în care am avut cea mai mare creștere economică din UE, în care numărul locurilor de muncă a crescut cu aproximativ 300.000 și, cu toate astea, ponderea compensației salariaților a scăzut de la aproape 33% (2011) la 31% (2015). Cu alte cuvinte, unui număr mai mare de salariați îi revine o felie mai mică, din ce în ce mai mică, din PIB. Iar asta se vede și în ascensiunea numărului contractelor pe salariu minim – acesta s-a triplat în decursul ultimilor cinci ani, de la aproape o jumătate de milion de contracte în 2011 la un milion și jumătate în 2015.

Singura soluție pentru remedierea acestui dezechilibru este, din nou, una clasic social-democrată, și anume întărirea puterii de negociere a salariaților, respectiv revizuirea legislației muncii și a dialogului social. Nu e nici un fel de magie la mijloc – cel puțin pînă în prezent nu s-a inventat o soluție mai bună pentru reprezentarea angajaților decît sindicatul. Singur, salariatul e ca mielul în fața lupului în raport cu angajatorul – oricît de profesionist ar fi el și oricît de binevoitor ar fi patronul, pe o piață a forței de muncă în care aproape trei milioane de oameni ocupați în agricultură, plus o jumătate de milion de șomeri reprezintă armata de rezervă a angajatorilor, salariatul singur nu poate pune suficientă presiune pentru creșterea salariilor. Dovada e faptul că, din 2008 pînă în 2014, salariul mediu real a crescut cu doar 0,4%! În pofida promisiunilor făcute în 2011, Partidul Social-Democrat a lăsat intactă legislația muncii și a dialogului social adoptată de Boc. Or, revizuirea acestei legislații și creșterea puterii de negociere a salariaților sînt un pas esențial către restabilirea echilibrului dintre muncă și capital și diminuarea inegalității.

Redistribuire sau AK 47 la intrare

O altă măsură este redistribuirea efectivă – și aceasta o măsură social-democratică clasică, dar uitată și mult hulită și care înseamnă, practic, că cine cîștigă mai mult plătește mai mult, nu doar în cifre absolute, ci și ca pondere din venituri. Asta nu înseamnă doar impozit progresiv, ci și impozitarea marilor averi, a moștenirilor, taxarea progresivă a proprietăților multiple, mărirea impozitului pe profit, a impozitului pe dividende etc. Sînt măsuri care pot fi puse în practică cu condiția să existe voință politică. Teama că dacă vom aplica aceste politici vor fugi investitorii e absurdă. În primul rînd pentru că practica ne demonstrează că un nivel scăzut de impozitare a capitalului, cum avem actualmente în România, nu te ferește de riscul evaziunii fiscale – doar în 2015 ANAF, prin Direcția generală de administrare a marilor contribuabili, anunța că a identificat un miliard de euro scos din țară de către marile companii prin prețuri de transfer. În al doilea rînd, pentru că taxarea nu este singurul criteriu care influențează decizia de a investi – cumulat, stabilitatea politică predictibilitatea fiscală, infrastructura, nivelul de calificare a forței de muncă cîntăresc mai mult decît nivelul de fiscalitate, dovada fiind faptul că state europene cu niveluri ridicate de taxare, cum e Franța sau Suedia, se află în topul competitivității economice la nivel mondial.

În schimb, dacă nu redistribuim, costurile sînt uriașe și se traduc, simplu, prin rămînerea perpetuă în sărăcie a celor săraci. Nu vorbim aici de excepțiile fericite ale celor ce reușesc să se ridice din sărăcie, ci de marea majoritate statistică, aceea care, în lipsa redistribuirii, se va vedea nevoită să apeleze la același învățămînt de proastă calitate, la același sistem de sănătate mizerabil și care nu va putea avansa defel pe scara socială. Săracia se va transmite ereditar, ca o boală. O boală care însă va afecta societatea ca întreg – acolo unde sărăcia e dramatică și inegalitatea insuportabilă, acolo avem mai multă infracționalitate, mai puțină siguranță publică, sănătate publică mai proastă, pentru că bolile contagioase nu aleg și îi lovesc deopotrivă și pe bogați, și pe săraci. Sigur, pentru cei bogați există mereu opțiunea retragerii în ghetourile de lux și a cartierelor cu gardieni înarmați cu AK 47 la porți, cum e în Brazilia sau Mexic. Dar asta e societatea pe care ne-o dorim, pe care și-o doresc chiar și cei bogați – o viață petrecută în spatele mașinii cu geam blindat și al blocului securizat, în care nu există spații publice sigure în care să te plimbi, să faci plajă, să alergi?

În loc de concluzie – Marele Pericol

Iar acesta nu e singurul pericol pentru o societate care se îndepărtează de soluțiile social-democratice. Ezitările stîngii, laolaltă cu triumful modelului neoliberal, ne pun în fața unui pericol uriaș – ascensiunea autoritarismului și a fascismului social, pe modelul Trump sau Orbán. Insecuritatea economică și inegalitatea galopantă așteaptă răspunsuri – iar atunci cînd stînga eșuează să le ofere, cum recent s-a întîmplat în SUA, mai e un singur pas pînă cînd anxietatea socială ia chipul discursului urii și al dorinței unei mîini forte, care să restabilească ordinea. România nu e ferită de acest pericol, chiar dacă în acest moment sîntem, prin comparație cu Polonia sau Ungaria, o oază de democrație. Însă zarurile nu sînt aruncate și jocurile nu sînt făcute – peste tot în lume, apele autoritarismului abia încep să se învolbureze. Cu cît va întîrzia răspunsul social-democrat, cu atît valul ne va lovi mai repede. Viitorul României va fi social-democrat sau nu va fi deloc. 

Victoria Stoiciu este coordonator de proiecte la Fundația „Friedrich Ebert“ România.

Foto: wikimedia commons

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Avertismentul lui Lucescu după România - Ucraina: a atras atenția asupra unui detaliu crucial
Un foarte bun cunoscător al fotbalului ucrainean a analizat partida de la Munchen.
image
Cine este românul care a murit în luptele din Congo. Tatăl tânărului de 22 de ani: „A zis că e pentru ultima dată”
O misiune s-a dovedit fatală pentru ieșeanul Petru Sam, în vârstă de 22 de ani. Aflat în Republica Democratică Congo, tânărul a murit sâmbătă, 15 iunie, după ce a fost ținta unei rachete trase de gruparea M23.
image
Val de ironii la adresa lui Iohannis după ce a felicitat naționala României la finalul meciului cu Ucraina: „Ce miracol, unii au rămas fără glas, iar alții au prins glas”
După victoria obţinută de tricolori împotriva Ucrainei, cu scorul de 3-0, luni, în Grupa E de la EURO 2024, Klaus Iohannis a postat pe Facebook un mesaj în care a felicitat naţionala de fotbal a României. Postarea sa a fost primită însă cu ironii pe rețeaua de socializare.

HIstoria.ro

image
,,Haide, haide RPR, du-ne la victorie!” România la preliminariile „Euro 1960”
Pe 6 iunie 1958, Agerpres anunța că Uniunea Europeană de Fotbal (UEFA), în cadrul congresului său ținut la Stockholm, a luat hotărârea organizării competiției internaționale „Cupa Europei”.
image
Jurnalul lui Mihail Bulgakov, confiscat de NKVD
Manuscrisele nu ard!, proclamă solemn domnul Woland în Maestrul şi Margareta al lui Bulgakov.
image
Atacul de noapte din iunie 1462: Geniul militar al voievodului Vlad Țepeș
Expediția din 1462 a fost un prilej potrivit ca Vlad Țepeș să-și demonstreze priceperea în mânuirea armelor și-n conducerea trupelor.