Lost in translation: jmecherul drept constantă intraductibil a identităţii

Pe la sfîrșitul anilor ’70, ne-a vizitat la facultate un poet american. Ne-a spus din capul locului că generația sa era masiv traumatizată în urma participării la războiul din Vietnam, căruia cei mai mulți nu i se putuseră sustrage. Existau și excepții, a continuat el șăgalnic, ca de exemplu lectorul american din facultatea noastră, care se fofilase fără scrupule de la îndeplinirea serviciului militar. Văzîndu-se astfel deconspirat, pacifistul lector s-a ridicat de la locul lui din prima bancă și, întorcîndu-se spre sala plină, a clarificat cu un aer poznaș-triumfător (și cu un puternic accent american) cum reușise performanța. Laconica lui explicație se limita la un singur cuvînt: Shmacker!

Dacă americanul, altminteri lingvist de formație, găsise cu cale să preia cuvîntul din română, mi se părea clar că în limba lui maternă nu exista un echivalent satisfăcător. Așadar, cu întemeiată mîndrie patriotică, am adăugat, după mult-rulatul „dor“, și cuvîntul „șmecher“ pe lista termenilor cu care noi, românii, am contribuit la lexicul mondial întru afirmarea identității naționale. Pentru a verifica intraductibilitatea termenului, am încercat să-l traduc, în diferite contexte, în limba engleză. Pentru ceea ce făcuse lectorul american exista, în țara lui, o sintagmă consacrată – draft dodger – iar adjectivul dodgy ar fi corespuns, din punct de vedere denotativ, lui „șmecher“ din română. Sub aspect conotativ, însă, necum să-l acopere. Pentru că, la noi, un șmecher e flamboaiant, pe cînd, la ei, o persoană etichetată cu calificativul dodgy cade mai degrabă sub incidența sordidului.

Termen cu etimologie controversată – ba că vine din „nemțescul“ (Fein)schmecker, ba că vine din turcescul teșmec –, „șmecher“ presupune, în română, un oarece panaș, absent din traducerile sale în varii limbi străine (cu posibila excepție a bulgarei, care operează cu noțiunea de șmeker, preluată, zice-se, din română).

Încă din copilărie rețin titulatura de șmecher ca pe o învestitură la care aspiram cu toții. Dar ea nu le era dată decît cîtorva aleși. Le recunoșteam autoritatea și ne plecam în fața lor, curtîndu-le compania, în speranța că ceva din aura lor va adera și la nevolnicele noastre ființe, împuternicindu-ne să strălucim prin contagiune. Expus de mic elogiului – e drept, neoficial – al șmecherului, ajunsesem să cred că știu ce este și ce face un șmecher. Am avut mai tîrziu ocazia să constat că definiția spontană pe care o dădusem termenului „șmecher“ coincidea cu cea din dicționar. Și, ca orice băiat de pe stradă (și, mai tîrziu, de la bloc), aspiram și eu să fiu șmecher sau măcar să par șmecher, calitate esențială, credeam eu, pentru a mă integra în fauna habitatului. Nu-mi ieșea decît atunci cînd mergeam la țară, unde eram perceput automat ca „șmecher de București“, ceea ce-mi ameliora simțitor statutul. La București, însă, tentativele mele de a mă da șmecher eșuau de fiecare dată atît de lamentabil, încît îi înduioșau pe adevărații șmecheri, care deveneau dintr-odată protectori față de mine, ceea ce-mi garanta o anumită imunitate în interiorul grupului. Retrospectiv, e și aceasta o formă de șmecherie, deși involuntară. Dar ea nu m-a salvat, ca pe lectorul american mai sus menționat, de satisfacerea stagiului militar.

Și în armată, la fel ca pe stradă sau la bloc, inabilitatea mea de a fi șmecher mi-ar fi adus numai ponoase. Norocul meu a fost că acolo concentrația de șmecheri părea să fie atît de mare, încît toată lumea presupunea că și eu trebuie să fi fost șmecher, de vreme ce reușeam să supraviețuiesc de la o zi la alta. Prin urmare, cele mai banale, și uneori ridicole, gesturi ale mele erau interpretate ca acte de șmecherie și apreciate corespunzător. De pildă, cînd un ofițer ne a amenințat că dacă generalul care urma să vină în inspecție ne găsește cu uniforma necălcată ne bagă la arest, eu am luat amenințarea de bună. Ignorînd faptul că uniforma mea era, de fapt, necălcabilă, nu necălcată, am reușit să obțin, în condiții de cazarmă, un fier de călcat – simțindu-mă, din această pricină, șmecher. Dar cum, în așteptarea inspecției, spațiile din cazarmă erau scrupulos supravegheate, nu era deloc ușor să găsesc un colțișor ferit, în care să mă pot dezbrăca de uniformă, în vederea prelucrării ei la cald pentru ochii generalului. Așa că – în continuare convins că sînt, în sfîrșit, un mare șmecher – m-am refugiat în sala de festivități a unității militare, unde generalul, ajuns mai devreme și obosit de pe drum, s-a retras prompt să se odihnească înaintea inspecției, surprinzîndu-mă astfel în izmene, în timp ce-mi exercitam dreptul la imagine asupra șoriciului recalcitrant al uniformei. Asemenea șmecherilor din copilărie, trebuie să fi fost și el înduioșat de această patetică tentativă a mea de a fi șmecher. Fără măcar să mă admonesteze, ținîndu-se să nu izbucnească în rîs (trebuie că, în izmene și chipiu, arătam foarte „șmecher“), mi-a făcut doar semn să părăsesc incinta. M-am retras, așadar, și am defilat cu pantalonii în vine și cu fierul de călcat în bandulieră prin fața ofițerilor și a celorlalți soldați roind pe la ușa sălii de festivități. Văzînd că generalul nu m-a băgat la arest, or fi fost probabil convinși că sînt și eu un mare șmecher. Scăpasem, ce-i drept, de misiunea sisifică de a-mi călca uniforma, dar știam în forul meu interior că nu șmecheria mă salvase. Așa că, de atunci, am cam renunțat să fac exerciții de șmecherie, deși sînt tot mai convins că, pentru români, „șmecher“ este un concept identitar, ajuns între timp, de pe stradă, în sfera politică și în cea academică – aflate, fatalmente, într-un vertiginos proces de suprapunere. Ceea ce face conceptul și mai dificil de tradus…

O incursiune pe scara hiponimelor și hiperonimelor ne-ar putea sugera „cel mai apropiat echivalent natural“ în diverse limbi, dar, de fiecare dată, ar rămîne nespus taman conținutul, deloc ușor de cartografiat, care dă savoare termenului în română. Escrocul, de pildă, ar putea fi și el asimilabil șmecherului. Dar acolo unde escrocul plănuiește, calculează, elaborează așezat, șmecherul improvizează flexibil, din mers. Noțiunea de „șmecher“ se modifică și ea din mers, acumulînd nuanțe (ba chiar insinuanțe) și straturi de sens suprapuse. Sărmanul traducător pus să redea azi în engleză, sau în orice altă limbă, termenul „șmecher“ din următorul pasaj al lui Sadoveanu: Flăcăii noștri erau îndrăzneți și șmecheri, comedie mare. De multe ori dădeau în avantposturile turcești, se luau la harță, scăpau ca prin urechile acului și se întorceau aducînd arme și prinși. (Sadoveanu, Opere, VI) ar trebui să îndepărteze mai întîi cîteva din straturile de sens acumulate între timp de acest cuvînt.

Încet-încet, „șmecher“ a ajuns să desemneze un artist al supraviețuirii într-un context advers, ale cărui reguli au, pentru șmecheri, scopul de a fi încălcate haiducește sau ignorate suveran. Și cum românii par să aibă convingerea că totdeauna contextul le este advers (chiar și atunci cînd nu se bat cu turcii pentru independență), se simt îndrituiți să fie șmecheri (sau măcar să aspire, fie și păgubos – vezi subsemnatul – la statutul de șmecher) și își asumă șmecheria ca trăsătură a identității naționale. Șmecherul își însușește în mod flagrant bunuri și „foloase necuvenite“, împăunîndu-se cu propriul său atentat la fairplay, pe care îl ridică la rangul de act de eroism.

Prins în hățișul unor norme care reglementează un parcurs pentru a-l face accesibil tuturor, șmecherul se „descurcă“ – de aceea, „descurcăreț“ este cvasi-sinonim al lui „șmecher“. Și, ca atare, este la fel de intraductibil. O studentă cehă, aflată în România pentru un proiect de cercetare, mi a povestit că descoperise pe undeva prin vestul țării o așezare ai cărei locuitori veniseră din Cehia acu’ vreo sută de ani și se stabiliseră acolo păzindu-și cu strictețe obiceiurile și limba. Descendenții lor încă își vorbeau limba așa cum se vorbea ea cu o sută de ani în urmă, refuzînd vehement să o „polueze“ cu împrumuturi lexicale locale. Cu două excepții notabile: substantivul „drujba“ – pentru utilajul de tăiat lemne – și verbul „descurcărovatsea“ – pentru a ieși confortabil dintr-o situație dificilă… Ceea ce dovedește din nou intraductibilitatea termenului. Mi-l pot imagina foarte ușor pe lectorul american invocat inițial spunînd, în loc de „Shmacker!“, „M-am desskoorkat!“ 

Florin Bican este scriitor și traducător. Cea mai recentă carte publicată: Singur printre mîrlani (Editura Art, 2016).