Era şmecherilor
Există în scrierile lui Nicolae Steinhardt de la mijlocul anilor ’70 o insistență – curioasă – asupra unui cuvînt, reluat ca o ocară supremă, șmecheri. Monahul de la Rohia numea astfel societatea românească dominată de totalitarism. În ipostaza sa cea mai grav afectată de lipsa libertății și de frică, subiectul societății comuniste e un șmecher. „Din persoană omenească ea [bănuiala] îl transformă pe cel bănuit în făptura cea mai abjectă, mai periculoasă, mai cancerigenă ce poate fi – în șmecher“, notează în Jurnalul fericirii. Șmecheria e un simptom extrem al deformării morale, un fel de stigmat universal, care se imprimă și pe victime, și pe călăi. Șmecher devine poporul supus prin teroare, silit să se plieze la constrîngerile autoritare. Dar șmecheri sînt și torționarii, cozile de topor, cei care servesc instaurarea noului regim. Șmecheri sînt cei care se descurcă și cei care acceptă, cei care profită și cei care numai suportă. E o esențializare a răului comunist, ca un fel de stare colectivă, dincolo de beneficii și de prejudiciu. Toți cei care trăiesc în societatea contaminată de comunism sînt într-un fel sau altul condamnați – nimeni nu se poate sustrage șmecheriei. „Aceasta din urmă“ – avea să scrie Steinhardt în eseul din 1975, Secretul Scrisorii pierdute, referindu-se la „șmecheria levantină“ – „atîta s a răspîndit și consolidat, încît poate eticheta o întreagă epocă.“ Din această vastă perspectivă asupra tectonicii sociale, există un timp în care toleranța și împăcarea ușurează ceva din răul societății, în care oricîtă suspiciune, bănuială și frică ar exista între indivizi cu interese contrarii, toate se pot mîntui, pentru că oamenii sînt dispuși să ierte. Și există un timp care a uitat să ierte și care conservă, intactă, toată teroarea – iar această lume care a capitulat în fața răului stă sub imperiul șmecheriei. Steinhardt nu ezită să folosească vorbe mari și să evoce o „eră a șmecherilor“ (eră, nume destinat duratelor lungi, create prin ample mișcări „geologice“, dincolo de evenimente și revoluții seculare). Ca și cum ceva esențial s-ar fi dislocat în universul moral al unei întregi societăți, ca și cum o abilitate etică fundamentală s-ar fi pierdut, și singură șmecheria ar fi în stare să rezume această catastrofă.
E, fără îndoială, mult pentru un cuvînt așa de mic. Față de ceea ce înțelegem noi prin șmecherie, această interpretare pare excesivă și greu de justificat. Șmecher e pentru noi descurcărețul, cel care prin viclenie izbutește să obțină ceea ce altora le e inaccesibil: reușita în împrejurări vitrege – dar minore – și bucuria de a fi găsit buna inspirație, de a fi fost, pentru o clipă, mai isteț decît ceilalți. E cel care a găsit o stratagemă ca să înainteze cîteva poziții într-o coadă interminabilă și își zîmbește sieși încîntat de succes, e poate cel care are la capătul zilei o mașină mai puternică, o casă mai mare, o nevastă mai frumoasă. Dar ce înseamnă toate aceste victorii cotidiene și mărunta lor malignitate față de duritatea tratamentelor din închisorile comuniste? E uimitoare înverșunarea lui Steinhardt împotriva unei pasiuni minore. Cel care a cunoscut universul concentraționar, care a făcut experiența delațiunii și a cenzurii, care a simțit pe pielea lui ce înseamnă tortura și privațiunile de toate felurile, avea fără îndoială etaloane mai înalte ca să măsoare răul. Și totuși a preferat să așeze șmecheria pe treapta ultimă în ierarhia păcatelor capitale ale istoriei moderne. Spune într-un loc, aranjînd în ordine crescătoare, „mongolii, sălbaticii și șmecherii“ – unde șmecherii se găsesc în vîrful acestei scări răsturnate a viciului, dincolo de bestializare și, mai ales, dincolo de asiatismul căruia i s-a atribuit vina comunismului. Nu Stalin, ordonînd execuții, deportări, anexări de țări și de popoare, încarnează răul totalitar, ci amestecul de micro-ingeniozitate și de satisfacție pe care îl implică șmechereala. Răutate de administrator de bloc care a reușit să „prindă“ la înghesuială un rău-platnic…
De fapt, ceea ce îl ghidează pe Steinhardt nu o interpretare istorică, ci una filozofică. Șmecherul traduce – localizează și echivalează în spirit neaoș – o celebră formulă sartriană: le salaud. Adică „ticălosul“ sau „canalia“. Pentru Sartre, cel din L’existentialisme est un humanisme, le salaud e una dintre cele două ipostaze prin care omul refuză să își asume libertatea. Cealaltă e aceea a „lașului“. În ordinea morală pe care o schițează Sartre (pentru că și el, ca și Steinhardt, ierarhizează deformările etice), „ticăloșia“ e mai gravă decît „lașitatea“, care nu face altceva decît să refuze responsabilitatea propriilor alegeri. Lașul își deleagă propria libertate, preferă să atribuie altcuiva gesturile și deciziile. Ticălosul e însă mai rău – pentru că nu se mulțumește cu lipsa de reacție morală, inventează și o justificare a propriei sale derobări, o recompensă. El reface ordinea lumii în jurul conjuncturii nefericite, presupune o necesitate acolo unde nu e decît accident. Se adăpostește, el și gesturile lui, sub protecția unei etici. Altfel spus, ticălosul a întors răul în favoarea lui, a inventat o sursă de satisfacție, înălțînd situația rea și atitudinile de supraviețuire la demnitatea cosmosului ordonat. De aceea, pentru Steinhardt nu Mitică e șmecher, ci Moș Teacă. Personajul lui Caragiale nu face decît să întoarcă replica împotriva interlocutorului, fără să urmărească nimic; el dejoacă intențiile, introduce dezordine și e mai „isteț“ decît celălalt, dar viclenia lui e copilăroasă și inocentă. În schimb, Moș Teacă are știința subtilă de a transforma coerciția în voluptate. Din ordinea cazonă, din supunerea necondiționată, din obediența față de o impoziție absurdă, el face o religie. Îi cere colonelul să se căsătorească cu cea care i-a fost amantă, salvîndu-i onoarea și acceptînd promiscuitatea? Moș Teacă înalță aberația la rang de principiu: „Supirioru nu minte!“ Viclenia lui constă în felul în care s a acomodat la situație, nu numai suportînd-o, ci transformînd-o în satisfacție morală. El savurează fiecare gest de supunere: adaptîndu-se, găsește fericirea. Și asta e „șmecheria“ lui.
A greșit Steinhardt încărcînd astfel un cuvînt umil? Șmecheria, cu tonalitatea sa minoră, bagatelizează comunismul, pare că face din torționarii odioși niște mici găinari descurcăreți. Nu știu – și nu sînt în măsură să apreciez – dacă un cuvînt poate să nedreptățească suferințele unei generații eufemizînd și diminuînd drama. Remarc însă că șmecheria atrage atenția asupra unei asocieri între frică și calificarea morală a reacției la frică – cauționarea cinică – care poate să ne ajute să înțelegem ceva din situația noastră actuală. Într-un text celebru de la începutul anilor ’90, Paolo Virno identifica „situația emoțională“ a epocii noastre într-o combinație între frică, oportunism și cinism. În centrul etosului contemporan stă docilitatea pe care societatea o cere de la noi, cei care trebuie neîncetat să ne adaptăm la noi situații. Profesional, economic, chiar sentimental, trebuie să acceptăm că viețile noastre sînt mult mai diverse, instabile și schimbătoare decît existențele celor care ne-au precedat. Însă e mai mult decît o simplă adaptare la contexte care ne sînt impuse. Ceea ce remarcă Virno e faptul că adecvarea permanentă la noi „ocazii“ nu apare ca supunere la o exigență străină și constrîngătoare, ci mai degrabă ca o valoare socială, ca o capacitate – prețuită – de ajustare la nou. A fi în fiecare moment altceva și altfel (mamă și soție în familie, amantă pasională în contexte romantice, profesionistă la serviciu, dedicată hobby-urilor în timpul liber – spune o reclamă recentă pentru credite de consum) e o artă a vieții. Frica în fața precarității existenței și a schimbării nu impune doar fructificarea imediată a ocaziilor și docilitatea în fața conjuncturilor (oportunism), ci și cinismul de a privi adaptarea ca pe o reușită, de a evalua succesul în funcție de flexibilitatea extremă a conduitelor și comportamentelor individuale. Sîntem învățați să idolatrizăm ocazia și diversitatea pe care ea ne-o impune, și să ne judecăm, adică să ne apreciem etic, în funcție de rapiditatea cu care operăm schimbările. Societatea așteaptă de la noi să fim – cu cuvîntul pe care l-a găsit Steinhardt – șmecheri. De aceea cred că merită să ne întoarcem asupra acestei interpretări, profund subiective, a moravurilor societății comuniste. Poate că, în 1975, șmecheria era un cuvînt palid față de brutalitatea societății totalitare; însă în 2017 se dovedește surprinzător de sugestiv. Paradoxal, morala mutilată comunistă ne poate ajuta să înțelegem ceva din deficitul nostru etic. Pentru că și noi, ca și ei, avem tendința să transformăm oportunismul în cinism – și să convertim frica în etică.
Adrian Tudurachi, critic și istoric literar, este cercetător la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu“ din Cluj-Napoca al Academiei Române.
