O „piatră de poticnire“ pe tema libertății

Una dintre cele mai frumoase teme ale teologiei creștine este tema libertății acordate de Creator omului, așa încît din alcătuirea sa (gîndită „după chipul și asemănarea“ Autorului) să nu lipsească un atribut esențial: dreptul la alegere și inițiativă. Nu există „persoană“, în sens deplin, fără liber arbitru, fără autonomia deciziei și fără răspunderea propriilor decizii. Dumnezeu nu ne vrea „gata programați“, ființe teleghidate, care fac „ce trebuie“ pur și simplu pentru că nu au, în codul lor de fabricație, altă variantă. Dumnezeu nu vrea să dialogheze cu niște roboți, într-o lume „perfectă“ prin monotonie. Din punctul de vedere al Creatorului Atotputernic, această „concesie“ făcută libertății umane este un sacrificiu, o autolimitare. Un fel de a-Și atenua „atotputernicia“. Cu alte cuvinte, Dumnezeu renunță la ceva din „absolutitatea“ Sa, pentru a lăsa spațiu liber de manifestare creaturii Sale (incluzînd posibilitatea greșelii, a orgoliului și, la limită, a apostaziei). Dumnezeu lasă, deci, o șansă paradoxală derapajului, erorii, impurității, ne-iubirii, ne-credinței. Cîți suverani sînt capabili de așa ceva?

De-aici încolo, mă văd însă năpăstuit de o sumedenie de întrebări. Nu sper să pricep „mecanismele“ strategiei divine, subtilitățile acțiunii dumnezeiești. Dar cu mintea mea omenească – un dar, totuși, al Celui de Sus – nu-mi pot reprima un comentariu, deși știu că risc să mă confrunt cu o grea și primejdioasă „piatră de poticnire“. Libertatea e – o știm și din experiența cotidiană a lumescului – o valoare greu de administrat. În rezumat, lucrurile stau astfel: dacă Dumnezeu hotărăște să dăruiască omului libertatea, atunci El trebuie să Se îngrijească de însuși temeiul libertății: alternativa. Ca să poată alege, omul trebuie să aibă dinainte, mereu, cel puțin două căi posibile. Dar asta e un fel de a spune că, pentru a stimula exercițiul libertății, Creatorul trebuie să „furnizeze“ și materia primă a căii greșite, varianta rea a opțiunii. Într-o lume care nu oferă decît soluții binecuvîntate, drumuri garantate, evoluții netede, nu prea ai de ales. A alege între două sau mai multe „bunătăți“, toate „preferabile“ în sine, nu mai are nimic de a face cu dramatismul opțiunii. Prin urmare, e musai să intre în scenă binele „deviat“, fals, înșelător. Adică răul. Să înțeleg, atunci, că, de dragul libertății nestingherite a creaturii Sale, Dumnezeu a consimțit la existența răului? Da, răspund teologii. Așa se și explică apariția răului pe pămînt. Ca să fie liber, omul trebuie să poată alege liber. Dar, ca să poată alege cu adevărat, trebuie să aibă și posibilitatea de a alege greșit. Iar cînd alege greșit instituie, prin proasta folosire a libertății sale, autoritatea răului. Răul nu e de la Dumnezeu. E de la oameni, de la uzul defectuos al capacității lor de a alege.

Numai că lucrurile nu se opresc aici. Bun sau rău, „obiectul“ ales trebuie să fie atrăgător. Să-l aibă pe „vino-ncoa“, să seducă. Nu prea stai pe gînduri, nu „alegi“ cînd, de o parte, ai o zînă și, de cealaltă, o cotoroanță. Nimeni nu stă să delibereze, dacă nu e pervers, cînd are de ales între un vin bun și o infuzie de sare amară. De aceea, cînd Dumnezeu a luat hotărîrea să „promoveze“ libertatea, a fost „nevoit“ (dacă se poate spune așa) să se ocupe întrucîtva și de administrarea unei realități de maxim echivoc: ispita. Omul nu poate alege decît dacă cedează unei tentații. Iar alegerea lui e cu atît mai prețioasă cu cît se opune mai tenace unei tentații mai acute, mai perfid invadatoare. Dar cine pune pe lume asemenea tentații? Și mai ales cine pune în adîncul meu sensibilitatea impură pentru tentațiile rele? Răspunsul la îndemînă e: diavolul. Nu mă satisface. Pentru că atribuie diavolului o anvergură cvasi-egală cu a lui Dumnezeu. Cred, mai curînd, că și ispita vine tot de la Dumnezeu, ca jertfă de Sine în grija pentru funcționalitatea autentică a libertății omenești. „Accept să creez ființe și împrejurări atrăgătoare (chiar dacă ele comportă riscul rătăcirii) și, mai mult, accept să creez, în om, disponibilitatea de a aspira către ele și de a le savura. Altfel alegerile sale bune nu vor fi decît reflexe subînțelese, simplu instinct de conservare morală.“ Știu, e o îndrăzneală să pui vorbe în gura lui Dumnezeu. Dar ar fi o ipocrizie să nu spun ce cred (deocamdată). „Nu ne duce pe noi în ispită“ implică, oarecum, acest tip de situație, în care creatorul lucrează, mîntuitor, și prin „ispită“. Evident, termenul grecesc nu e atît de monocrom. „Peirasmos“ înseamnă ispită, dar și „probă“, „punere la încercare“, „confruntare cu limita proprie“. Iar Sfinții Părinți s-au străduit să explice că sensul acestui pasaj din Rugăciunea Domnească nu e „nu ne ispiti“, ci „apără-ne de căderea în ispită“. […]

Cuvîntul „ispită“ a ajuns să nu aibă decît o conotație negativă. Ispita nu e, pur și simplu, unul dintre cele două apeluri (egale ca intensitate) ale unei alternative. E apelul necurat, înșelător, distructiv. E partea de întuneric, componenta de „capcană“ a alternativei. Mă întreb adesea de ce nu se străduiește și binele să fie „ispititor“, de ce „ispititorul“ prin excelență e numai „vrăjmașul“. Mi se răspunde că, într-un asemenea caz, „meritul“ opțiunii ar apărea diminuat. E ușor să alegi binele, cînd „design“-ul lui e seducător. Binele e, prin definiție, discret: nu vrea „să ți ia mințile“, să te îngenuncheze prin evidența calității sale. Înțeleg. Dar atunci „libertatea“ mea e șchioapă: am dinainte o pîine gustoasă, dar comună, „pîinea cea de toate zilele“ și, pe celălalt taler, un mirobolant tort de cofetărie pariziană. Sigur, pot avea „modestia“ să aleg pîinea (cu condiția, ar spune maximaliștii, ca doar „modestia“ să mi dicteze alegerea și nu vreo pasiune a mea – vinovată – pentru pîine. Adică să aleg fără plăcere, fără să fiu „ispitit“. După modelul kantian: numai ce faci din datorie e legitim moralmente; cum intervine „plăcerea“, meritul actului se evaporează…).

În acești termeni, libertatea noastră e libertatea de a alege între ceva pe care îl dorim, care ne atrage, și ceva pe care nu l dorim neapărat, ceva care, deși ne apare ca valabil, ne lasă oarecum indiferenți. Apostolul Pavel a rezumat această situa-ție într-o formulă celebră: „Nu fac binele pe care-l vreau, ci răul pe care nu-l vreau, pe acela îl săvîrşesc“ (Romani, 7, 19). Cu alte cuvinte, între ceea ce vreau și ceea ce fac apare o fractură chinuitoare: de vrut, vreau (rațional) binele, dar prefer (prin înclinație) să fac răul. „Vrutul“ e „neispititor“, în vreme ce „nevrutul“ mă cheamă perfid, mă trage spre el, împotriva voinței mele! Bine, dar asta înseamnă că sînt defect: una vreau și alta fac. Ceea ce e bun mă lasă rece, ceea ce e rău îmi încinge tălpile. În formularea apostolului, „după omul cel lăuntric mă bucur de legea lui Dumnezeu; dar în mădularele mele o altă lege (subl. mea, A.P.) văd că se luptă cu legea minţii mele şi rob mă face legii păcatului, care este în mădularele mele“ (Romani, 7, 22-23). Carevasăzică, există, în „statutul nostru creatural“, un „dat“ al diviziunii, o „fatalitate“ structurală a conflictului interior: sîntem locuiți de două „legi“ aflate în război (cf. și Galateni, 5, 17): legea „duhului“, dumnezeiască, și legea trupului, veșnic recalcitrantă. Problema este că, deși, în principiu, „trupul“ e slab și duhul e tare (Ev. după Matei, 14, 38), în imediat trupul prevalează. Ca să fie domolit e nevoie de o „suplimentare“ a părții duhovnicești prin Duhul Sfînt (Efeseni, 3, 16). Ajungem, astfel, la problema harului, în care nu ne aventurăm, deocamdată, de teama unor “poticniri“ încă și mai primejdioase.

Totul, pe fundalul conștiinței că sîntem „după chipul și asemănarea“ celui care ne-a creat. În aceste condiții, putem accepta că trupul nostru e un sediu al răului? Nu, căci „Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare din ele, aşa cum a vrut El“ (1 Corinteni, 12, 18), „ca să nu fie dezbinare în trup“ (Idem, 12, 25). Ba mai mult: aflăm că „…pe cele ce ni se par că sînt mai de necinste ale trupului, pe acelea cu mai multă cinstire le încingem, şi cele necuviincioase ale noastre au parte de mai multă cuviinţă, de care cele cuviincioase ale noastre nu au nevoie“ (Idem, 12, 23-24). Ca să nu mai spunem că ne aflăm în spațiul unei credințe al cărei ax este „Întruparea“, adică coborîrea lui Dumnezeu în toate ale omului, mai ales în trupul care îi este, astfel, templu. Lucrurile se complică. Să zicem că, totuși, în „legea trupului“ s-a strecurat un vierme, o strîmbătate care trebuie doborîtă, anulată, „rectificată“. Ce arme avem la îndemînă? Bunul-simț răspunde, pripit: mintea, înțelepciunea, înzestrările noastre netrupești. Dar cuvintele Apostolului nu dau nici acestor „mădulare“ șanse necondiționate. „Unde este înţeleptul? unde este cărturarul? unde este întrebătorul acestui veac? Oare n-a arătat Dumnezeu drept nebună înţelepciunea lumii acesteia?“ (Idem, 1, 20). Avem de-a face, așadar, cu șubrezenii ale alcătuirii noastre care privesc și „carnea“, mereu hărțuită de ispite malefice, dar și apetențele cărturărești, inteligența, cunoașterea de tip lumesc, incapabile de „nebunia“ adevăratei înțelegeri. Și iată-ne din nou ajunși la problema harului, pe care nu îndrăznim încă să o luăm în piept…

Mărturisesc că, de-a lungul acestor considerații, m-am simțit, mereu, în pericol. Unul conjunctural (dogma „instituționalizată“ și vînătorii de eretici care lucrează cu anateme, „corectitudini teologico-politice“, „cum îți permiți?!“, „habar n-ai!“, „iadul o să te mănînce!“) și unul intim („de ce fac «dialectică» pe socoteala Absolutului?“, „de ce nu mă resemnez să creditez taina în termenii ei proprii și vreau să o «sistematizez» cu mintea mea cea proastă?“). Dar ceva îmi spune că limbajul de lemn și gîndirea gata-făcută nu sînt pe placul lui Dumnezeu. Că pietatea superficială, evlavia gesticulatorie, ortopraxia nu-i ajută, de fapt, decît pe cei care și-au vîndut interogativitatea vie, pe o poliță de asigurare în Rai. Că credința nu e o formă de suficiență dăscălitoare, ci o căutare însoțită de încredere, dar și de tulburare, un risc asumat, o neliniște. E o trufie să cred asta? Poate. Caz în care sper să mă ierte Dumnezeu. Mă consolez cu gîndul că, măcar, nu dormitez confortabil, în zona „căldicelului“. Prefer fierbințeala rece a căutării.