„Pe Facebook, individul proiectează o imagine personală idealizată“ – interviu cu Teodor BACONSCHI
Sînteți, de ceva vreme, un observator al fenomenului Facebook în România. Care credeți că este, la ora actuală, impactul acestei rețele de socializare asupra societății în țara noastră? (Mai putem vorbi despre o simplă rețea de socializare sau avem deja o societate paralelă, cu reguli și norme?)
Pagina de Facebook sau contul de Twitter (pentru românii mai „pragmatici“, legați de sfera afacerilor) au devenit identitatea virtuală care completează „starea civilă“ a fiecărui cetățean. Numărul utilizatorilor crește constant. E de presupus că, în următorul deceniu, fenomenul se va generaliza. Da, e un soi de societate paralelă, o agora digitală. Evident, nu există, aici (sau „acolo“, depinde cum ne plasăm), vreun forum legislativ, care să emită norme: funcționează mai curînd un consens moral spontan, bazat pe bunul-simț. Există apoi „politica“ însăși a companiei Facebook, care pune anumite filtre etice temporare. Societatea aceasta virtuală va prima asupra celei reale, pentru că e mai puțin stresantă decît contactul interpersonal nemijlocit și pentru că lărgește raza de acțiune a individului mult peste posibilitățile lui din viața de zi cu zi. De fapt, cred că realitatea se exprimă pe ambele paliere, mixîndu-le fantasmatic.
Vorbind despre toleranță / intoleranță, ce derapaje ați observat? Care credeți că sînt cele mai „netolerate“ subiecte din sfera Facebook? Și, în aceeași ordine de idei, credeți că se instaurează o frică de a merge contra curentului general?
Pe Facebook, individul proiectează o imagine personală idealizată. Sau una pusă sub lupă, mai exact. Pentru că și calitățile, și defectele lui sînt cumva augmentate la adăpostul ecranului. E un exercițiu solitar de dialog cu niște interlocutori la fel de solitari, dar și un instrument de autojustificare cu potențial paranoic: treptat, „lista“ de prieteni e populată (printr-o selecție cu felurite grade de severitate) numai cu oameni care îți dau dreptate sau manifestă diferențe de opinie minime. Apar astfel deja faimoasele „bule“ autiste, derealizante. Ești transportat pe o insulă (mica ta utopie digitală), unde pari și mai bun, mai inteligent, mai curajos, dar și scutit de o adevărată confruntare de idei. Asta defavorizează argumentele (care cer un efort de articulare și de apărare logică) și favorizează conformismul de nișă, în jurul unor seturi sumare de opțiuni filozofice, politice, religioase, culturale etc.
În sondajele privind nivelul intoleranței din România apar ca țintă, de cele mai multe ori, grupurile defavorizate, pe criterii de vîrstă, etnie, religie sau sexualitate. Care credeți că sînt grupurile-țintă ale intoleranței pe Facebook?
Din motivele pe care căutam să le explic adineauri, Facebook-ul este o fabrică de narcisism (cum scriam în cartea mea de la Humanitas), dar și una de autojustificare continuă, deci de intoleranță drapată în „prietenie“: like-minded people participă la o „bisericuță“ care capătă aspecte de intransigență sectară. Cel de cu totul altă opinie față de gîndirea dominantă a grupului e imediat exclus ca „troll“. El devine corpul străin, intrusul nedorit, agentul unei destabilizări care se cere sancționată pe loc. Din păcate, aceste alegeri cognitive unilaterale vor încuraja radicalizarea grupului de apartenență în jurul unor „axiome“, reducînd politețea, spiritul critic și autodistanțarea: văd aici „patul germinativ“ al unei intoleranțe mozaicate, care slăbește relația socială și-l face pe individ mai puțin adaptabil la provocările lumii reale. Aș mai nota un aspect: cu cît e mai „cocoș“ individul din rețea, cu atît devine mai conformist în viața reală. Și-a epuizat energiile protestatare în pixeli, nu mai iese din casă… Așa se explică și diferența de 1 la 100 (dacă nu la 1000) dintre cel care „e interesat“ de un „eveniment“ și cel care, luînd metroul sau mașina personală, ajunge cu adevărat să participe la el.
Existența justițiarului de pe Facebook: cum ați creiona portretul acestui tip de utilizator?
Așa cum presa mainstream s-a tabloidizat, sacrificînd calitatea pe altarul audienței, utilizatorul de rețea socială e un tip care trebuie să „țipe“, pentru a se face „auzit“. E vechea confuzie dintre prestigiu și notorietate, dintre tapaj și autoritate, dintre obrăznicie și persuasiune, dintre violența de limbaj și forța explicativă. Același mecanism – să nu ne ferim a-l defini ca „pervers“ – lucrează acum în media „tradiționale“ și în social media. Pentru că ambele au înlocuit raționalitatea și moderația deontologică prin mecanisme de marketing agresiv: complexitatea pierde bătălia cu lozinca stridentă, decența pălește în fața supralicitărilor simplificatoare, vulgare, senzaționaliste. Așa apare și „justițiarul“ despre care vorbiți: o combinație de martor al acuzării într-un „tribunal al poporului“ din anii ’50 și de fante suburban, care se joacă de-a Dumnezeu. Rezultă un soi de iresponsabilitate pe care doar propria inflație, la scara Internetului, o mai poate cît de cît relativiza. Mi-e teamă că aceste licențe psihologice și derogări de la bunul-simț al conviețuirii vor lăsa urme serioase în societatea noastră oricum tarată de infantilism post-dictatorial și de un nivel mediu de educație foarte scăzut. Există însă și alte laturi ale social media care ne pot întrema optimismul: un anumit civism stimulat de cauze punctuale, gesturi de filantropie coagulate prin „postări“ care cer ajutorul, ca să nu mai pomenim informația de calitate sau comentariile cu adevărat pertinente, care se cam pierd în mareea de „condamnări“ vehemente și poze cu pisici…
a consemnat Stela GIURGEANU