Poveşti, trenuri şi omizi
În ultima carte pe care am publicat o, există un personaj, o fată care se duce la bibliotecă să scrie. „Distanţa dintre casă şi bibliotecă e distanţa dintre realitatea mea şi poveste“, spune ea. E vorba de distanţa dintre coşmarul pe care-l trăieşte şi basmul pe care îl scrie – şi în care, astfel, ajunge să trăiască. Povestea devine realitate, realitatea devine basm. Cel puţin temporar, cele două insule distincte şi îndepărtate devin una şi-aceeaşi.
Într-un mod asemănător s-a topit şi distanţa dintre mine şi personajul meu – dintre viaţa reală a mea şi cea imaginară a Mirandei Dortloft. Iar dacă nu-i deloc surprinzător că într-o oarecare măsură fata din poveste a împrumutat una-alta de la autorul care i-a dat viaţă, am fost uluită de ceea ce s-a petrecut în sens invers: şi eu am preluat din Miranda cel puţin cît preluase ea de la mine. De pildă, mă surprind, cam de cînd povestea e gata, privind foarte atentă la păsări. Le urmăresc prin parcuri, pe lacuri sau de la fereastră, identific specii nemaivăzute, fac fotografii. Este un obicei al Mirandei, ceva ce nu făceam înainte cu atîta pasiune. Păpuşarul a împrumutat gesturile păpuşii. Păpuşa trage sforile.
Distanţa dintre mine şi Miranda, uriaşă la primele pagini, s-a topit treptat şi-am devenit perfect conştientă de asta abia după predarea manuscrisului, după tipărirea cărţii, în acel interval magic şi înspăimîntător de după publicare, cînd ţii cartea în mînă, o răsfoieşti şi te întrebi cum e posibil ca o poveste imaginată să iasă din casă, să parcurgă străzi şi să ajungă la oameni, iar unii dintre ei să exclame, la rîndul lor, că ei sînt Miranda, cea tolănită în ierburi, cea deprimată, cea cu ochii după păsări.
Zilele trecute, am primit de la tatăl meu un binoclu, să văd mai bine la primăvară cuibul pescăruşilor de pe terasă, drepnele în zbor şi vulturelul roşu, egreta şi stîrcul de noapte din parcul al cărui nume nu-l spun. Apropie mult mai bine decît al meu, cel vechi.
***
Sînt în tren, am de parcurs iarăşi acest drum de 533 de kilometri. Aş fi putut să iau din nou avionul. Acum trei zile străbăteam distanţa asta într-o oră, privind furtuna de zăpadă din cer şi întrebîndu mă dacă toţi fulgii aceia şuierînd pe lîngă aripă, luminaţi de un far alb, nu cumva stau pe loc, într-un nor. Imaginile care se perindă acum dincolo de geam sînt superbe. Am avut nevoie de ele. Un ocean de zăpezi, muşuroaie cu glugile moi, valuri albăstrii, indigo, aurii, copaci haşuraţi în tuş, urme de căprioare şi vulpi coborînd către ape, patru fazani, zăpadă viscolită doar de trecerea trenului, argintărie vie la geam, lişiţe cu pui pe Dunăre, sloiuri într-un văl violet. Sînt într-o poveste care nu are nici o legătură cu tot ce-am văzut aseară la ştiri. Distanţa dintre relatările reporterilor şi orele astea în care plutesc printr-un teritoriu de basm e distanţa dintre două realităţi care se îmbulzesc în aceeaşi realitate: doi pui de lup care s ar muşca de spinare pînă la sînge, dacă ar rămîne pînă la maturitate în aceeaşi cuşcă prea strîmtă.
***
Îmi chem tatăl. Noaptea, în somnul care nu mai e somn, ziua, în orele care sînt săptămîni. Îl rog să rămînă, să mă aştepte, să mai ieşim o dată în grădină, sub vişin. Grădina e la doar zece metri depărtare de el, dincolo de zidul galben al casei şi-un gard mic de lemn. Dar el e în pat, cu pisica în braţe, cu ochii închişi, cu tălpile în direcţia opusă, spre poartă, şi din cînd în cînd spune cîte ceva, o strigă pe mama, se joacă în distihuri, apoi adoarme la loc. E atît de aproape grădina, de la creştetul alb al tatălui meu sînt doar cîţiva paşi. Şi totuşi e atît de departe, atît de departe, de parcă ea, grădina, nici n-ar mai fi. Bat drumul ăsta de cîteva ori în fiecare zi. Pat, uşă, gard, potecă, vişin. E aproape, uite, e aşa de aproape. Pat, uşă, vişin. Şi spaima, un pui de lup, mă muşcă de spinare la fiecare drum, zi după zi.
***
Mama e aici. Sora mea e în Kenya; o dată pe zi eu ne trimite o poză cu munţi, iar eu îi scriu că aici e totul bine. Sîntem, toţi patru, mai aproape unii de alţii ca oricînd. Ne auzim tremurînd, scîncim prin unghere, ne uităm înainte şi ne uităm înapoi, sîntem într-un acelaşi aici, fiecare scăldat în propria durere, în casă, într-un tren pe un cîmp îngheţat sau lîngă un munte din Africa, striviţi de aceeaşi aşteptare, sperînd cînd pare că nu mai e nimic de sperat. Azi a fost bine, ieri a fost rău; azi e aici, ieri e departe; mîine nu ne dă nici un semn.
***
Cînd am plecat, am lăsat baltă traducerea la care lucram. Eram, oricum, mult prea încinsă, iar cartea e lungă, se cerea un pas într-o parte. O distanţare. Cînd traduceam Scrisori către Vera, o prietenă venită prin Bucureşti m-a invitat la un ceai. Am stat la o masă în Grădina Verona, din cînd în cînd ni se urcau pe picioare omizi. O fată de la altă masă din preajmă ţipa înfiorător. I-am spus prietenei mele: uite, din omida asta pufoasă o să iasă un fluture alb. I-am povestit ce-am citit într-o scrisoare a lui Nabokov, cu o cuconiţă care nu putea să creadă ce fluture va ieşi dintr-o omidă – trăiam în Scrisori de un an şi ceva, toată viaţa mi se ducea acolo, în traducere. Bănuiesc că aveam în priviri scînteierile nebunului care-a furat intriga din povestea altuia şi o rostogoleşte pe străzile sale. Prietena mea a învăţat pe loc să iubească omizile, ele cădeau întruna din copaci, poc lîngă ceaşcă şi pac lîngă sandale, ni se urcau pe glezne, rezistam şi rîdeam. Fata cealaltă, necunoscuta, soprană isterizată de fina atingere, a continuat să ţipe ca un godăcel înjunghiat. Mi-a părut rău. Dar nu-mi permit să-i zic oricărui străin chestii esenţiale cu omizi, care-ţi pot schimba viaţa. Trebuie, totuşi, păstrată distanţa.
Veronica D. Niculescu este scriitoare și traducătoare. Cea mai recentă carte a sa este Spre văi de jad și sălbăție, Editura Polirom, 2016).