Poveşti, trenuri şi omizi

Publicat în Dilema Veche nr. 676 din 2-8 februarie 2017
Poveşti, trenuri şi omizi jpeg

În ultima carte pe care am publicat o, există un personaj, o fată care se duce la bibliotecă să scrie. „Distanţa dintre casă şi bibliotecă e distanţa dintre realitatea mea şi poveste“, spune ea. E vorba de distanţa dintre coşmarul pe care-l trăieşte şi basmul pe care îl scrie – şi în care, astfel, ajunge să trăiască. Povestea devine realitate, realitatea devine basm. Cel puţin temporar, cele două insule distincte şi îndepărtate devin una şi-aceeaşi.

Într-un mod asemănător s-a topit şi distanţa dintre mine şi personajul meu – dintre viaţa reală a mea şi cea imaginară a Mirandei Dortloft. Iar dacă nu-i deloc surprinzător că într-o oarecare măsură fata din poveste a împrumutat una-alta de la autorul care i-a dat viaţă, am fost uluită de ceea ce s-a petrecut în sens invers: şi eu am preluat din Miranda cel puţin cît preluase ea de la mine. De pildă, mă surprind, cam de cînd povestea e gata, privind foarte atentă la păsări. Le urmăresc prin parcuri, pe lacuri sau de la fereastră, identific specii nemaivăzute, fac fotografii. Este un obicei al Mirandei, ceva ce nu făceam înainte cu atîta pasiune. Păpuşarul a împrumutat gesturile păpuşii. Păpuşa trage sforile.

Distanţa dintre mine şi Miranda, uriaşă la primele pagini, s-a topit treptat şi-am devenit perfect conştientă de asta abia după predarea manuscrisului, după tipărirea cărţii, în acel interval magic şi înspăimîntător de după publicare, cînd ţii cartea în mînă, o răsfoieşti şi te întrebi cum e posibil ca o poveste imaginată să iasă din casă, să parcurgă străzi şi să ajungă la oameni, iar unii dintre ei să exclame, la rîndul lor, că ei sînt Miranda, cea tolănită în ierburi, cea deprimată, cea cu ochii după păsări.

Zilele trecute, am primit de la tatăl meu un binoclu, să văd mai bine la primăvară cuibul pescăruşilor de pe terasă, drepnele în zbor şi vulturelul roşu, egreta şi stîrcul de noapte din parcul al cărui nume nu-l spun. Apropie mult mai bine decît al meu, cel vechi. 

***

Sînt în tren, am de parcurs iarăşi acest drum de 533 de kilometri. Aş fi putut să iau din nou avionul. Acum trei zile străbăteam distanţa asta într-o oră, privind furtuna de zăpadă din cer şi întrebîndu mă dacă toţi fulgii aceia şuierînd pe lîngă aripă, luminaţi de un far alb, nu cumva stau pe loc, într-un nor. Imaginile care se perindă acum dincolo de geam sînt superbe. Am avut nevoie de ele. Un ocean de zăpezi, muşuroaie cu glugile moi, valuri albăstrii, indigo, aurii, copaci haşuraţi în tuş, urme de căprioare şi vulpi coborînd către ape, patru fazani, zăpadă viscolită doar de trecerea trenului, argintărie vie la geam, lişiţe cu pui pe Dunăre, sloiuri într-un văl violet. Sînt într-o poveste care nu are nici o legătură cu tot ce-am văzut aseară la ştiri. Distanţa dintre relatările reporterilor şi orele astea în care plutesc printr-un teritoriu de basm e distanţa dintre două realităţi care se îmbulzesc în aceeaşi realitate: doi pui de lup care s ar muşca de spinare pînă la sînge, dacă ar rămîne pînă la maturitate în aceeaşi cuşcă prea strîmtă. 

***

Îmi chem tatăl. Noaptea, în somnul care nu mai e somn, ziua, în orele care sînt săptămîni. Îl rog să rămînă, să mă aştepte, să mai ieşim o dată în grădină, sub vişin. Grădina e la doar zece metri depărtare de el, dincolo de zidul galben al casei şi-un gard mic de lemn. Dar el e în pat, cu pisica în braţe, cu ochii închişi, cu tălpile în direcţia opusă, spre poartă, şi din cînd în cînd spune cîte ceva, o strigă pe mama, se joacă în distihuri, apoi adoarme la loc. E atît de aproape grădina, de la creştetul alb al tatălui meu sînt doar cîţiva paşi. Şi totuşi e atît de departe, atît de departe, de parcă ea, grădina, nici n-ar mai fi. Bat drumul ăsta de cîteva ori în fiecare zi. Pat, uşă, gard, potecă, vişin. E aproape, uite, e aşa de aproape. Pat, uşă, vişin. Şi spaima, un pui de lup, mă muşcă de spinare la fiecare drum, zi după zi. 

***

Mama e aici. Sora mea e în Kenya; o dată pe zi eu ne trimite o poză cu munţi, iar eu îi scriu că aici e totul bine. Sîntem, toţi patru, mai aproape unii de alţii ca oricînd. Ne auzim tremurînd, scîncim prin unghere, ne uităm înainte şi ne uităm înapoi, sîntem într-un acelaşi aici, fiecare scăldat în propria durere, în casă, într-un tren pe un cîmp îngheţat sau lîngă un munte din Africa, striviţi de aceeaşi aşteptare, sperînd cînd pare că nu mai e nimic de sperat. Azi a fost bine, ieri a fost rău; azi e aici, ieri e departe; mîine nu ne dă nici un semn. 

***

Cînd am plecat, am lăsat baltă traducerea la care lucram. Eram, oricum, mult prea încinsă, iar cartea e lungă, se cerea un pas într-o parte. O distanţare. Cînd traduceam Scrisori către Vera, o prietenă venită prin Bucureşti m-a invitat la un ceai. Am stat la o masă în Grădina Verona, din cînd în cînd ni se urcau pe picioare omizi. O fată de la altă masă din preajmă ţipa înfiorător. I-am spus prietenei mele: uite, din omida asta pufoasă o să iasă un fluture alb. I-am povestit ce-am citit într-o scrisoare a lui Nabokov, cu o cuconiţă care nu putea să creadă ce fluture va ieşi dintr-o omidă – trăiam în Scrisori de un an şi ceva, toată viaţa mi se ducea acolo, în traducere. Bănuiesc că aveam în priviri scînteierile nebunului care-a furat intriga din povestea altuia şi o rostogoleşte pe străzile sale. Prietena mea a învăţat pe loc să iubească omizile, ele cădeau întruna din copaci, poc lîngă ceaşcă şi pac lîngă sandale, ni se urcau pe glezne, rezistam şi rîdeam. Fata cealaltă, necunoscuta, soprană isterizată de fina atingere, a continuat să ţipe ca un godăcel înjunghiat. Mi-a părut rău. Dar nu-mi permit să-i zic oricărui străin chestii esenţiale cu omizi, care-ţi pot schimba viaţa. Trebuie, totuşi, păstrată distanţa. 

Veronica D. Niculescu este scriitoare și traducătoare. Cea mai recentă carte a sa este Spre văi de jad și sălbăție, Editura Polirom, 2016).

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Cât vor plăti turiștii pentru o noapte de cazare în Mamaia, de 1 Mai: prețurile concurează cu cele din Dubai
Pentru minivacanța de 1 Mai, cele mai căutate stațiuni rămân Mamaia Nord și Vama Veche. Hotelierii și comercianții au majorat prețurile, concurând cu destinațiile de lux de pe planetă.
image
Penurie de alimente și creșteri de prețuri fără precedent în Marea Britanie din cauza vremii nefavorabile. „Piețele s-au prăbușit”
Marea Britanie se confruntă cu penuria de alimente și cu creșterea prețurilor, deoarece vremea extremă legată de schimbările climatice provoacă producții scăzute în fermele locale și în străinătate, potrivit The Guardian.
image
Kremlinul cumpără Găgăuzia folosind o schemă sovietică
Într-o analiză pentru CEPA Irina Borogan, jurnalistă de investigații, și Andrei Soldatov, expert în serviciile secrete ruse arată mecanismul prin care regimul Putin cumpără în mod deschis influență în țările vecine.

HIstoria.ro

image
Căderea lui Cuza și „monstruoasa coaliţie”
„Monstruoasa coaliţie“, așa cum a rămas în istorie, l-a detronat pe Alexandru Ioan Cuza prin lovitura de palat din 11 februarie.
image
Un proces pe care CIA l-a pierdut
În toamna lui 1961, CIA se mută din Washington în noul şi splendidul sediu de la Langley, Virginia.
image
Oltcit, primul autovehicul low-cost românesc care s-a vândut în Occident
La Craiova se produc automobile de mai bine de 40 de ani, mai exact de la semnarea contractului dintre statul comunist român şi constructorul francez Citroën. Povestea acestuia a demarat, de fapt, la începutul anilor ’70, când Nicolae Ceauşescu s- gândit că ar fi utilă o a doua marcă de mașini în România.