De la dandysm la metrosexualitate

Deși „metrosexualitatea“ este un termen inventat în 1994 de către jurnalistul britanic Mark Simpson, specializat în domeniul culturii urbane, terminologia a devenit un concept global abia după cîțiva ani, în 2002, cînd jurnalistul a reluat subiectul, atribuind de data aceasta termenul unei figuri icon: David Beckham – primul metrosexual recunoscut oficial.

Eseul despre metrosexualitate, care a apărut inițial în 1994 în The Independent, făcea portretul unui „nou“ tip de bărbat urban, care se are bine cu oglinda, e prieten cu o mulțime de sticluțe și cutii, nu doar cu aparatul și spuma de ras, ci și cu crema de față, crema de ochi, gelul de păr, fixativul, pieptenele, dar și peria, și care are cel puțin două parfumuri, unul de zi, altul de seară.

„Bărbatul metrosexual este acel bărbat tînăr, care are o situație financiară bună, care locuiește sau muncește în mediul urban (căci aici sînt cele mai bune magazine) și care se încadrează, probabil, în cel mai vizat segment al publicului consumator al deceniului. În anii ’80 era vizibil doar în reviste precum GQ, în reclamele la jeanșii Levi’s sau în barurile gay. În anii ’90 îl putem vedea peste tot – și, mai ales, la cumpărături. Metrosexualul își dă cu aftershave Davidoff, Cool Water (cel care are ca simbol un nud musculos care stă pe o plajă), poartă cizme de motociclist (acele cizme pe care le purta Marlon Brando), lenjerie Calvin Klein (Marky Mark nu poartă altă firmă). Metrosexualul este un fetișist al produsului, un colecționar al fanteziilor pe care marketingul le vinde“ – acesta este portretul pe care Mark Simpson îl făcea, la începutul anilor ’90, noului tip de masculinitate.

Dar este metrosexualul doar atît? Doar o etichetă lipită acelui segment de consumeriști vizat de către industriile de cosmetice și accesorii – via îmbrăcăminte? Să fie metrosexualul exponentul unui bărbat superficial și narcisist preocupat doar de felul cum arată? Sau, de-a lungul timpului, metrosexualității i s-a adăugat și o patină de ideologie? Pentru că astăzi metrosexualul a devenit mai mult decît un consumator, el este și un statement, un soi de „revoltat contra stereotipiilor legate de gen“ – adică bărbatul modern se delimitează în societatea urbană modernă de imaginea masculului feroce, cel care miroase a transpirație și e „nițel mai frumos ca dracul“ ca să fie bărbat, și își asumă nevoia de a se îngriji, fără frica de a fi desconsiderat. Cu alte cuvinte, dacă azi femeile își asumă atributele masculine, fără să își piardă feminitatea, de ce reciproca nu ar fi valabilă? Este bărbatul mai puțin bărbat dacă își dă cu cremă antirid?

De altfel, metrosexualitatea este, de fapt, doar un termen nou care definește nevoia bărbatului de a arăta bine și de a nu fi taxat pentru aceasta. Este masculinitatea dincolo de stereotipii. Dandysmul poate fi, din punctul acesta de vedere, un strămoș al metrosexualității, un curent al cărui promotor a fost George Bryan Brummel, un curent care a devenit chiar o doctrină filozofică – rezumată pe scurt prin românescul „haina nu face pe om“.

Fiindcă, pentru un dandy, deși hai-nele sînt importante, mai importantă este atitudinea cu care le porți. Eleganța nu constă neapărat în accesorii, ci și în felul cum etalezi aceste accesorii – iar aici intervine latura culturală. Devine astfel o emblemă a individualismului prin sofisticare: haina contează, dar ea devine valoroasă doar prin calitățile pe care i le împrumută purtătorul ei. Un dandy este, așadar, un bărbat care are grijă de aspectul său fizic, dar mai ales este un bărbat cultivat, cu darul conversației, avînd la butonieră cunoștințe în mai multe domenii, de la artă la sport și la politică. Hainele sînt, bineînțeles, un accesoriu important, dar șarmul, derivat din bunele purtări și arta conversației, este de fapt principalul accesoriu al unui dandy. Precum metrosexualul de azi – bărbatul pe care îl preocupă aspectul fizic, în aceeași măsură cu succesul profesional, cele două mergînd mînă în mînă, mai ales în mediile urbane, cele cu tentă elitistă.