Cultura agresivităţii
C. este un băiețel care poartă ochelari, cu dioptrii foarte mari. Colegii obișnuiau să-i ascundă ochelarii și să se amuze văzîndu-l cum bîjbîie să și-i găsească, pipăind lucrurile din jurul său ca să-și dea seama pe unde merge.
Anul trecut, organizația „Salvați Copiii“ a făcut public primul studiu național privind fenomenul de bullying în școli: timiditatea, performanța academică, etnia, situația financiară precară sau prezența unei dizabilități sînt printre trăsăturile principale ale excluderii dintr-un cerc majoritar. Bullying-ul nu este doar violență fizică, ci și presiune psihică. Conform studiului, 23% din copiii participanți la sondaje au menționat că sînt amenințați cu excluderea dintr-un grup dacă nu se conformează unor reguli, iar 39% au declarat că un alt copil a cerut cuiva să nu se joace sau să nu vorbească cu ei. Bîrfele și minciunile se numără și ele printre instrumentele bullying-ului, 37% mărturisind că au fost ținta zvonurilor nefavorabile răspîndite despre ei în școală. De asemenea, 84% din copii afirmă că au fost martorii unei situaţii în care un copil a ameninţat un alt copil, 80% ai uneia în care un copil a fost umilit de alt copil, iar 78% au asistat la situații repetate în care un copil era îmbrîncit și lovit ușor de către alți copii, 58% au asistat la situații de bullying în propria clasă, 46% în grupul de prieteni, iar 69% în mediul online.
Care sînt poveștile victimelor, dincolo de statistici?
A. este o fetiță care a avut cancer. A plecat în Italia pentru un transplant medular. După doi ani a intrat în remisie. S a întors în țară și a mai urmat o cură de citostatice, pentru întreținere. Cu toate că învinsese boala, efectele citostaticelor i-au făcut părul să cadă. În prima zi de școală, pentru a o feri de posibilele agresiuni și întrebări, părinții i-au pus pe cap o bandană. În pauza dintre ore, colegii au găsit amuzant să i-o scoată și să-i scrie pe scalp cu markerul „chelioasa“. Nu este singurul exemplu de intoleranță. O altă elevă, care în urma unui cancer osos și-a pierdut un picior, era ținta cruzimii colegilor care obișnuiau să-i ia cîrjele și să i le pună la distanță, obligînd-o să sară într-un picior ca să și le recupereze.
„Toleranța trebuie învățată de la vîrste mici“ – îmi declară din start Maria Culescu, președintele fondator al Asociației MAME. Ea însăși supraviețuitoare a cancerului, îmi mărturisește că în România există o lipsă de toleranță vizavi de oamenii bolnavi. „Dacă suferi de o boală vizibilă sau ai o dizabilitate, oamenii se uită la tine cu teamă, ca la o ciudățenie. În străinătate, ești privit cu simpatie și compasiune. Simți că vor să îți transmită ceva bun, să te mîngîie măcar cu o privire. Din păcate, la noi, cei din jur nu vor să știe. Dar asta provine mai ales din faptul că persoanele cu dizabilități sau cu boli nu sînt atît de vizibile în spațiul public.“
Asociația MAME a înființat-o tocmai pentru a oferi un sprijin copiilor care suferă de cancer sau de alte boli grave. Campania de sensibilizare asupra fenomenului bullying, pe care au derulat-o anul trecut în cîteva școli din România, a pornit de la premisa că mai ales copiii bolnavi sînt ținta agresivității. Cu toate acestea, în timpul campaniei, al dezbaterilor și al concursului de eseuri pe tema bullying, organizatorii au aflat și poveștile victimelor diferitelor forme de intoleranță în rîndurile copiilor sănătoși și care nu aveau neapărat semne ale vreunui stigmat.
„Există în fiecare școală cîteva exemple de acest gen. Peste tot există copii timizi, introvertiți și există și copii care găsesc amuzant să îi chinuiască. Ce am descoperit în timpul campaniei este faptul că unii au nevoie să fie ascultați, iar ceilalți să asculte. Vorbind despre agresori, eu cred că, de fapt, aceștia nici nu realizează că fac rău, doar au nevoie să se simtă mai cool într-un anumit moment.
Să-și dovedească lor și celor din jur superioritatea – și o fac alegînd să și bată joc de cineva mai slab decît ei. Tocmai din cauza asta am vrut să discutăm cu copiii, să vedem cum percep ei actele de bullying, dar și să îi facem să înțeleagă că, în situația în care au un coleg cu probleme de sănătate, dacă nu-l pot ajuta să-și ducă, de exemplu, ghiozdanul sau să coboare scările, atunci măcar să nu-i facă rău. A fost foarte interesantă reacția lor la campanie. Am descoperit că sînt foarte dornici să vorbească și așa ajungi să descoperi poveștile pe care, probabil, nu le spun nici măcar părinților. Am întîlnit peste două mii de copii în 15 școli și licee din București și din zonele limitrofe și toți erau foarte activi și foarte curioși.“
Cît contează să vorbești copiilor despre toleranță? „Mi-a rămas în minte un elev de clasa a VIII-a, acel tip de elev popular, dar care este, în același timp, și tipul agresorului. Avea colegi pe care îi controla și îi agresa verbal și fizic. A participat la sesiunile noastre, iar la final a venit să-mi spună: „Vă promit că de azi mă voi schimba, nu voi mai jigni și nu voi mai lovi pe nimeni.“ Fusese impresionat de poveștile colegilor și realizase impactul pe care îl avea purtarea sa asupra celorlalți. Mă gîndeam că era vorba despre o reacție de moment. Dar peste un timp, am avut o surpriză plăcută cînd diriginta lui m-a sunat să-mi spună că acel elev își schimbase cu 180 de grade comportamentul și, din agresor, devenise chiar apărătorul celor agresați. Cred că atunci cînd a conștientizat problema, comportamentul i s-a schimbat. De aceea este foarte important să vorbești copiilor și să le expui toate aspectele problemei.“
După sesiunea de întrebări și răspunsuri, inițiatorii campaniei au organizat și un concurs de eseuri.
„I-am rugat pe elevi să scrie un text în care să redea o întîmplare reală sau fictivă despre agresiune.
Uimirea noastră a fost numărul mare de copii care s-au înscris în concurs, am primit 1800 de lucrări! Așa am ajuns să descoperim povestea unui elev dintr-o școală de pe lîngă București care a scris despre ce simțea zi de zi, cînd paznicul școlii îl jignea și îl agresa verbal. Din cauză că era grăsuț, în fiecare dimineață, paznicul nu rata ocazia să îi strige: grasule, șunculiță, te tai de sărbători, sau te pun la proțap. Sînt cuvinte care pentru unii pot părea simple glume, dar, de fapt, sînt adevărate cuțite care lasă răni în sufletul și în mintea acestor copii. În urma poveștii, am contactat-o pe directoare, i am spus despre ce este vorba, iar paznicul a fost dat afară.“
Campania „Bullying-ul asupra copiilor cu boli cronice, nevoi speciale sau dizabilități“ s-a desfășurat pe parcursul unui an și două luni, între 2015-2016, iar anul acesta echipa Asociației MAME caută fonduri pentru a-l continua. „Dorim să-l continuăm, cu atît mai mult cu cît copiii ne-au cerut-o. Ne-am dat seama cît este de important să le vorbim, dar și să îi lăsăm pe ei să povestească. Chiar dacă au fost și profesori care au refuzat să vadă realitatea, spunînd că la ei în școală nu există asemenea probleme, erau copii care veneau după noi pe hol ca să ne povestească despre episoadele de bullying și să ne ceară sfaturi. Așa că, mai mult ca sigur, vom continua și sper să găsim sponsori care să înțeleagă cît de importantă este această campanie.“
O întreb pe Maria Culescu cum pot interveni profesorii. „În afara faptului că pot da avertizări sau să scadă nota la purtare, nu pot face mare lucru. Din păcate, la noi nota la purtare nu prea contează, iar în general elevii agresori nu au nici o treabă dacă această notă le este scăzută. Din cauza asta, dorim ca, pentru următoarea etapă a proiectului, să ne întîlnim cu avocați, juriști, oameni din zona de legal, aș vrea să vedem, să găsim un model de bună practică din alte țări, să vedem dacă ar putea fi îmbunătățită legislația și, cu acceptul Ministerului Educației și al inspectoratelor, să se înăsprească pedepsele pentru agresori – doar scăderea notei la purtare nu înseamnă nimic.“
