Nu putem discuta despre muncitor (termen larg prin care înțelegem omul care mînuiește unealta) și responsabilitate în muncă fără a aborda tema repartiției, adică a accesului celui care muncește la satisfacții legate de munca sa. Este vorba, pînă la urmă, despre muncă și accesul la un standard de viață ca urmare a muncii pe care o prestezi. Nimeni nu este responsabil pentru ceea ce face în afara unui sistem al repartiției larg acceptat și recunoscut. În lumea liberă, problema accesului la bani se rezolvă în mod natural, fiecare fiind îndestulat din fructele muncii în funcţie de modul în care se înscrie în ceea ce numim performanţa, viteza şi expansiunea lumii economice. Este vorba aici despre faptul că îmbogăţirea este un lucru firesc, acceptat, dezirabil şi dorit de către individ şi societate. Omul bogat nu mai este de mult eroul negativ al filmului. Este moral să fii bogat, atîta timp cît bogăţia este legitimă. A fi bogat sau sărac depinde şi de modul personal în care te raportezi la carieră şi la viaţă. Diferenţele între oameni apar ca ceva natural, în consonanţă cu abilităţile, capacităţile, inteligenţa, opţiunile sau şansa fiecărui individ. Oamenii sînt liberi, iar libertatea îi pune în situaţia de a-şi căuta fericirea (adică echilibrul pozitiv, dinamic în raport cu lumea şi cu sinele) şi de a-şi împlini destinul aşa cum doreşte fiecare. Nu există confuzii în legătură cu accesul la bani, pentru că nimeni nu-şi propune să impună reguli suplimentare, reguli pe care alţii nu le-ar înţelege sau nu ar dori să le respecte.

Însă, cînd discutăm despre problema repartiţiei în socialism, confuzia este uriaşă şi este dată de ceea ce înţelege socialismul prin repartiţie. În primul rînd, „tovarăşii“ şi-au propus ca fiecare om să deţină un acces egal la rezultatele muncii tuturor. Repartiţia se face după criterii birocratice, în care funcţionarii ştiu mai bine cine merită să trăiască mai bine şi cine nu merită să trăiască mai bine. Socialismul nu numai că nu a rezolvat problema creaţiei de prosperitate, recunoscînd că nu aceasta este legea sa fundamentală, ci egalitatea dintre oameni, dar nu a rezolvat nici problema accesului la puţinul pe care-l produce. Cu alte cuvinte, ştim că sîntem săraci, dar să vedem cum împărţim sărăcia în mod echitabil. În socialism, munca tuturor intră într-un bazin care se cheamă birocraţie de stat, după care, de acolo, se scurge puţin, foarte puţin, la fiecare dintre cei care muncesc. Nivelarea accesului la venituri, la bani, a distrus interesul pentru implicare şi eficienţă economică. Nu există o lume mai frustrantă pentru hărnicie şi competitivitate decît lumea socialismului. Politicul domină economicul pentru a favoriza aşa-zisa dominaţie a clasei muncitoare în raport cu ceilalţi membri ai societăţii. Nu este de mirare că în anii ’50 ai secolului trecut, în România, atunci cînd socialismul s-a confruntat cu problema lipsei de specialişti, mai ales în zona tehnică şi a industriei, a trimis muncitorii cîte şase luni la şcoli improvizate, după care le-a eliberat diplome de ingineri. Au existat în epocă, în mod incredibil, oameni care nu deţineau o diplomă de bacalaureat, dar care au fost aduşi pe băncile universităţilor, pentru a ocupa locurile unei intelectualităţi române ucise în închisorile comuniste în numele unul alt concept, căruia Lenin i-a oferit un caracter sîngeros şi care a fost lupta de clasă. După ce îşi finalizau studiile şi obţineau diploma, „domnii ingineri“ veneau înapoi în licee pentru a-şi termina şi studiile liceale şi a-şi da examenul de bacalaureat.

„Omul nou“ nu putea fi responsabil moral, deoarece el nu avea nimic. Totul aparţinea tuturor. Atunci cînd muncitorii români plecau din fabrică spre casă cu geanta plină cu şuruburi, cu o bucată de metal, doi electrozi de sudură sau o piesă de schimb pentru căruţele pe care le aveau acasă, ei confirmau încă o dată utopia de tip socialist a percepţiei individului, că ceea ce nu este „al meu“ poate fi vreodată, într-o formulă, „al meu“. Fabrica era a partidului, a Securităţii, a directorului, a statului, dar niciodată nu au avut cu adevărat sentimentul că fabrica poate fi a lor. Deşi asta li se spunea permanent, de mii de ori pe zi, pe toate canalele media şi de către toate mijloacele de propagandă. Geanta plină cu şuruburi furate demonstra o imensă nepăsare şi indiferenţă la propagandă. Am trăit printre asemenea oameni şi ştiu bucuria pe care şi-o împărtăşeau la un pahar de ţuică în legătură cu lipsa activităţii la locul de muncă şi cu metodele infernale de a trage chiulul. Era un mare sentiment de mîndrie să povesteşti celor apropiaţi că ai „un servici uşor“, în care nu faci nimic, dar salariul merge. În România, ca și în alte țări, aşa cum era şi firesc, legile economice şi-au spus cuvîntul şi economia s-a prăbuşit, lăsînd în urmă un munte de semne de întrebare. Cum, nu mai merge aşa? De ce nu mai merge aşa? Era atît de bine!

Socialismul nu a răspuns niciodată la întrebările importante ale repartiţiei: cine primeşte, cînd şi cum? Cît trebuia să se producă? Cît trebuia să se consume? Cine decidea ce merge în consum sau în investiţii? În lipsa preţului ca semnal al relaţiei mărfurilor cu piaţa, birocraţii trebuiau să decidă ce le trebuie consumatorilor şi mai ales cît le trebuie acestora. Accesul la piaţă era dat tot de către birocraţi. Ei hotărau ca un medic să aibă veniturile unui muncitor sau un miliţian de ţară să deţină un salariu egal cu al unui profesor universitar. Accesul la resurse era determinat de cît de apropiată era profesia respectivă de clasa muncitoare şi de aparatul de stat. Sistemul retribuirii încuraja apropierea de stat şi de aparatul său represiv. În realitate s-a obţinut un haos în care muncitorii, deşi nu aveau salarii mici, nu puteau avea acces la mărfuri, deoarece acestea nu erau în magazine. Accesul la mărfuri „prin spate“ era permis în primul rînd elitei birocratice şi de represiune. Inflaţia de penurie nu a iertat nici România şi nici alte stare socialiste. Mecanismul de acces la mărfuri era chiar halucinant, dacă ne gîndim doar la faptul că partidul, pentru a-şi proteja reprezentanţii, a deschis celebrele „ferme de partid“, unităţi de producţie, export, import şi comerţ dubioase, care aprovizionau frigiderele „tovarăşilor“. În rest, populaţia deţinea monedă, dar nu existau mărfuri. Oamenii umblau obosiţi şi agitaţi pe străzi, purtînd o plasă goală în mînă şi pîndind magazinele alimentare, în speranţa că „se bagă ceva“. În momentul în care „se băga ceva“, se aşezau brusc la coadă şi aşteptau să vadă ce pot cumpăra. O bucată de salam, o gheară de pui, un ou, o bucată de unt, orice era bun. Urma marea învălmăşeală, în care se călcau literalmente în picioare, ameninţînd cu urlete vînzătoarele să dea mai puţine produse pentru ca să ajungă la toată lumea. Evident că acestea nu ajungeau niciodată „la toată lumea“, deoarece cantităţile oferite erau mult mai mici decît cele cerute.

Socialismul a sfîrşit în haos şi sărăcie. Repartiţia în interior, adică accesul „drept“ la bani şi mărfuri, se producea prin cozi infernale, unde tensiunile erau ceva firesc şi unde adulţii îşi călcau în picioare sau îşi pierdeau copiii. Socialismul nu a reuşit să producă nici chiar pentru birocraţia sa de partid şi de stat. În deceniul opt al secolului trecut, toată lumea spunea, indiferent de poziţie socială, că lucrurile nu sînt în ordine şi nu mai pot rămîne aşa. Un sistem atît de lăudat de către ideologii săi a căzut în cîţiva ani, fără urmă de opoziţie şi fără nici un regret. Socialismul este unicul sistem instaurat cu războaie şi revoluţii, cu milioane de victime, care a căzut de la sine, ca un castel din cărţi de joc. Sfîrşitul secolului trecut a fost şi sfîrşitul utopiei. Sperăm! 

Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Capitalismul – O dezbatere despre construcția socială occidentală, Editura Institutul European, 2016.