Familia ne-o definim noi

Miroase a familie! – spune băiețelul de nici 3 ani, apropiindu-se grijuliu de primul ghiocel. Fața de obicei ghidușă e foarte concentrată.

– A vanilie vrei să spui?

– Nuuu, a familie. A mami, a tati, a Vlad, a buni.

Mezinul nostru taman ne-a dat definiția lui pentru familie – primul ghiocel cu toată veselia, vigoarea și vulnerabilitatea lui, o explozie de iubire, extrem de flexibil și rezistent la greu și un pic (doar un pic) încăpățînat.

Sîntem împreună de 17 ani. Dacă am mai avea încă 170, credem, sperăm, ne dorim să îi petrecem tot împreună. Am construit, am plantat copaci, am călătorit, am gătit. Împreună. Am născut și creștem împreună doi băieți veseli și teribil de iubiți. Am trecut împreună prin boli ale căror nume nici măcar nu vreau să le mai scriu sau să le rostesc. Am descoperit lumea și ne-am descoperit pe noi. Împreună. Știm că nu am descoperit tot ce ar putea fi de descoperit – calitatea de părinte pe care ne-am asumat-o acum zece ani ne-a demonstrat cît de mult mai avem de învățat și cît de norocoși sîntem că putem învăța împreună. Cît de greu și cît de incredibil de frumos este să fii familie. Numai că noi nu prea sîntem una. Sau sîntem?

Pentru privitorul extern, atent la dinamica noastră, sîntem o familie, și încă una veselă, prioritizînd respectul și iubirea pe care ni le dăruim unii altora. Asta explică de ce lui Remi, la maternitate, i se spunea domnul Iordache și de ce e strigat așa la școală sau la grădiniță cînd ia băieții. Explică și de ce răspund mustăcind atunci cînd cunoscuții mi se adresează cu „doamna Grigore“. Nu simt nevoia să intervin și să clarific. În fond, Remi este jumătatea pe care am ales-o și mi-o aleg zi de zi și, oricît de siropos ar suna, parte din starea mea de bine vine și din faptul că știu că și el mă alege. Corectez – nu am simțit nevoia să intervin și să clarific pînă acum. Alegerea noastră de a fi împreună e una privată, poate cea mai personală alegere pe care am făcut-o ca tineri și pe care o reconfirmăm zi de zi ca adulți. Alegerea de a nu da o formă instituțională unei relații atît de personale ar trebui să fie și ea una personală.

„Cum adică voi nu sînteți căsătoriți? Eu credeam că v-ați căsătorit și nu m ați invitat la nuntă.“ Au existat prieteni, membri de familie, cunoscuți curioși, care, după șocul inițial de a afla că nu sîntem căsătoriți, au încercat să ne explice ce se întîmplă cu noi. Explicațiile au variat de la flatantul „unde e minte multă e și multă prostie“, la telenovelistul „Remi are o căsătorie anterioară“ (varianta suporterilor Romaniței) sau „probabil cît a fost la studii s-a căsătorit și cine știe ce complicații sînt“ (varianta suporterilor lui Remi). A existat și oribilul „e mai bine că nu se căsătoresc, dată fiind situația“. Puțini din cei care s-au hazardat în astfel de explicații, unele fantasmagorice și cu potențial de a indica propriile frustrări, altele ofensatoare, au avut însă curiozitatea de a ne întreba cum ne este nouă. Și nouă ne este bine. Nu simțim nevoia să ne explicăm în piața publică. Avem alte priorități ale noastre ca familie.

În ultimul an, însă, ne-a indignat în mod constant confuzia voit indusă prin inițiativa de modificare a definiției familiei. Rescrierea articolului 48 din Constituția României dintr-o perspectivă religioasă ne privește pe noi. Brusc, nu noi ne definim familia, ci parlamentarii, Biserica, 3 milioane sau 2,6 milioane sau mai mulți sau mai puțini oameni care nu ne cunosc și care își invocă drepturile democratice și iubirea creștină pentru a ne forța să fim așa cum citesc ei azi Biblia. Și așa am decis să ieșim din zona de intimitate pe care pînă acum am păzit-o cu grijă și să explicăm: invocarea unor așa-zise valori tradiționale și religioase de către promotorii referendumului pentru modificarea definiției familiei, deși vine de fapt pe un fond homofob, ne afectează și pe noi. Ne afectează pe noi 2 + 2 – doi adulți care se respectă și se iubesc, care se susțin necondiționat indiferent de cît de greu ne-ar fi + cele două minuni care ne provoacă să fim mai buni. Îi afectează și pe prieteni și pe cunoscuții care își cresc singuri copiii după divorțuri urîte și traumatizante. Îi afectează și pe oamenii pe care îi iubim, care, după ce au trecut prin văduvie sau divorț, au avut o nouă șansă și și-au găsit parteneri alături de care să își trăiască bătrînețile cu demnitate. Îi afectează pe cei aproape două milioane de cetățeni care, în estimarea sociologilor, trăiesc în familii de facto.

Am explicat de mult prea multe ori în ultimul an că familia și căsătoria sînt instituții total diferite și că ambele sînt instituții civile care țin de sociologie și de drept, și nu de teologie. Am explicat, obsesiv aproape, că jurisprudența Curții de la Stras-bourg este extrem de clară în a afirma caracterul inclusiv, eminamente privat al vieții de familie și că autoritățile statului au obligația de a nu interfera în viața noastră de familie și de a o recunoaște și proteja atunci cînd este cazul. E ciudat să ajungi să explici, în România anului 2017, care nu e încă o teocrație, că religiosul, oricare ar fi acela, nu poate decide decît în ceea ce privește taina cununiei în propria biserică și pentru propriii enoriași. Discuțiile civice cu băiatul nostru mai mare m-au pregătit să explic de ce nu există un drept de a fi intolerant și nici un drept al majorității de a se transforma în tiranie și de a-și invoca propriile prejudecăți pentru a restrînge drepturile altora. Nu am obosit, dar simt nevoia să trag aer în piept. Înțelepțită de în-tîlnirea unui băiețel cu un ghiocel, reduc toate aceste argumente la unul simplu: familia ne-o definim noi. 

Romanița Iordache este expertă independentă pentru România în cadrul rețelei pe tematica nediscriminării și egalității înființată de Comisia Europeană – European Equality Law Network.