De-a şoarecele şi pisica
Acum treizeci (și ceva) de ani, cînd jucam prinsa și ascunsa și fotbal și nu mai știu ce, că e tare mult de-atunci, discuțiile dintre adulți și pitici erau fulgerătoare. Cum bîzîiam puțin, în căutarea unor explicații, cum auzeam de la unu’ mare că sînt mic și că nu-i treaba mea. Sau că o să-nțeleg mai încolo, cînd o să cresc. Da’ n-o să crești dacă nu ești cuminte, dacă nu înveți bine și dacă nu-ți spui rugăciunea! În rest, stai, hai, taci, minți, nu fi obraznic, ce cauți aici, potolește-te, te iau țiganii (în sac), gata, gata, am zis gata, și altele, și altele – le-a prins Cehov pe toate în povestirea Viața în întrebări și exclamații. Așa erau vremurile. Așa erau oamenii, vorbeau mai puțin. Știm, știm, să n-o mai lungim.
Mama – nu mă-ntrebați de tata, habar n-aveam unde era tata –, mama era zi de zi în preajma mea. Cu toate astea, nu mi aduc aminte aproape nici o discuție cu ea. Cele mai multe dintre ele se terminau înainte de a începe. Ceac-pac, ești mic! OK, OK, eram mic, mi-am văzut în continuare de-ale mele, școală, teme, fotbal, sărumînapentrumasășimamaceamaifrumoasă, eusîntmictufămămare, am respectat regulile, dar nu m-am dat bătut. Am studiat-o cu mare, mare atenție pe maică-mea, i-am memorat stările, gesturile, expresiile, grimasele, tot ce-am prins, apoi m-am apucat să inventez. Inventam conversații cu mama. Mai tîrziu, și cu alți oameni. Mă descurcam, îmi plăcea jocul. Îmi place și acum. Ceac-pac!
Ne băgaseră MTV, ce nebunie! Toată lumea avea, din senin, o melodie preferată. Avea și maică-mea una, mai mult ca sigur, și mă rîcîia că nu știam care i aia. Nu prea îndrăzneam s-o deranjez cu chestii de doi lei, părea mereu preocupată. Mi-am pregătit terenul. M-am lăudat că am luat un zece la română (sau la mate, sau la geogra, nu mai țin minte, așa cum nu mai știu nici dacă l-am luat pe bune sau dac-am trombonit). Zecele și-a făcut treaba, ca-ntotdeauna. I am prins maică-mii zîmbetul – asta-i, m-am încurajat, acum e momentul, un-doi-trei-și, bagă! Și-am întrebat-o, nici măcar n am așteptat să zică na, fain. Hai, treci la masă, că se răcește, am auzit. M-am aprins. Am insistat. Că de ce nu-mi zice. Că sigur are. Toată lumea are! Na, eu n-am, a spus.
M-am așezat la masă. Am mîncat super-șnițele cu piure & clătite cu gem. Sau ce-o fi gătit mama atunci. În timp ce-nfulecam, am ales eu pentru ea. Am fredonat o zi, două, băr iț nău secîrîfais, nău secîrîfaaaais, nău secîrîfais ăăărol. Elton John părea un tip simpatic.
Altfel, pîndeam momente de atenție din partea ei. Cînd mă săturam și de așteptat, și de inventat, forțam lucrurile, mințeam de stingeam. Și, uite-așa, am venit într-o zi de iarnă acasă fără ciorapi și-am zis că i-am pierdut la școală, mna, se mai întîmplă, ce să fac (neinspirat – minți, minți ca tată-tu, unde-s ciorapii, am auzit toată seara, și nici măcar n-am răcit), și, uite-așa, am transformat premiul trei în premiul întîi ștergînd cu un praf magic două bare de pe diplomă (foarte inspirat – am fost pupat de nu știu cîte ori și dus la cofetărie). Și cîte și mai cîte. În timp ce eu măsluiam și vrăjeam pentru a cîștiga atenție, mama era pe fază la momentele mele de neatenție. Mă urmărea, mă mirosea, făcea o fentă, două și, auci, mai devreme sau mai tîrziu, mă prindea. Ne jucam, ne jucam de a șoarecele și pisica.
Ei, și-au trecut anii, vaidoamne, cum au trecut, mama e bine, sănătoasă, eu, la fel, uneori ne scriem SMS-uri, alteori vorbim la telefon ca și cînd ne-am scrie SMS-uri. Cum nu am copii, ca să povestim despre ei, discutăm de năzbîtiile pe care le face bună-mea, la aproape 90 de ani, și despre starea vremii. Cînd ne întîlnim, sîntem, ca acum treizeci de ani (douăzeci, zece, cinci), ca alaltăieri, ca ieri, ca-ntotdeauna, pe fază. Nu ne scapă nimic, ne jucăm unul cu altul, așa cum ne-am obișnuit. Ceva s a schimbat, totuși. Amîndoi pîndim momente de atenție din partea celuilalt și ne prefacem că nu le vedem pe-alea de neatenție. Și știm că ne… eh, chestiile astea nu se spun.
Uite că a mai rămas un pic de spațiu. Hai, mum, zi-mi: care-i melodia ta preferată?
Bogdan Munteanu este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Ai uitat să rîzi azi, Editura Nemira, 2016.
