Tema săptămînii

Lucrul pe cont propriu îți aduce un fel de libertate similar chiulului din liceu. Ideea că poți bea o cafea în parc la ora la care majoritatea cunoscuților sînt la birou sau în cîmpul muncii este de neînlocuit.

Freelancing-ul nu este doar despre cum muncești, ci despre cum trăiești (nu mai știu cum e să plec în vacanță fără laptop, dar nici nu mai știu cum arată bazinul de înot după ora 18), cred că atunci cînd lucrezi pentru tine cîștigi și pierzi un singur lucru: timpul.

Îmi prețuiesc libertatea de a spune „nu“ și „nu trebuie“, descoperind și reinventînd lumea din marile cărți pe care încerc să le aduc cititorilor români.

Toxicitatea locului de muncă este o problemă reală, în continuare combătută sau chiar negată în totalitate. Impactul unui mediu toxic are consecințe severe în planul individului, poate accentua sentimentele de inadecvare, de inutilitate, ori poate pune un nivel ridicat de presiune, cu așteptări nerealiste și cu accent pe înaltă performanță (ce resetează valorile individului și generează un cadru iluzoriu de bine).

Cît de mult și cît de bine știm să spunem „Nu“ cînd vrem să spunem „Nu“?

Fiecare epocă a avut momentele ei de ruptură și de revoltă radicală, dar parcă niciodată vehemența contestatară nu a fost atît de ostentativă ca la începutul secolului XX.

În 1966, cînd tînărul Teo își susținea lucrarea de diplomă în Drept, Republica Socialistă România era condusă de un an de către tovarășul Nicolae Ceaușescu.

Să nu uităm: o victimă a violenței domestice este în primul rînd o persoană care are nevoie de ajutor.

Cînd vrei să spui „nu“, dar nu reușești, reacția naturală este una de frustrare. Dacă nu există nici o modalitate de a exprima această frustrare, ea se reprimă, rămîne în noi. Mai devreme sau mai tîrziu, toate negările reprimate ajung, totuși, la un punct de fierbere.

Printre posibilele motivații ale unui refuz există un resort radical, care declanșează respingerea fără drept de apel: dezgustul.

Nebunia timpurilor noastre e că mulți dintre semenii noștri vor să aibă certitudini în legătură cu orice.

În viața de zi cu zi, îndoiala, dubiul, nesiguranța sînt stări considerate dezagreabile. E neplăcut să nu prea știi pe ce picior să dansezi. Situația nu e însă mai bună atunci cînd crezi că știi, cînd nici nu-ți trece prin minte că ai putea greși, cînd nu te gîndești să te oprești o clipă și să te iei la întrebări.

E foarte greu să educi societatea pentru o bună îndoială, pentru că societatea prețuiește încrederea şi, într-o oarecare măsură, chiar aroganța, căci arogantul este perceput ca elitistul intangibil, care deține secrete şi putere.

Evolutiv, acum revendicăm și atacăm ca prădători fini, ca niște pantere agile, teritoriile spațiului virtual ce lasă impresia navigatorilor că pot fi cucerite. În realitate, panterele scot sunete de urangutani obosiți, mînjind tot ce prind și, culmea, ce nu-i tocmai palpabil.

Ca sedimentolog costier, încerc să înțeleg din ce sînt alcătuite și cum se modifică plajele. Mereu sub bătaia vântului și a valurilor, mereu în mișcare, particulele de nisip, minuscule blocuri care compun plajele, par a avea o soartă simplă. Cel puțin pe hîrtie, la prima vedere.

Uneori, aceste așa-zise certitudini ne duc în fața unor situații care ne lasă fără glas. Atunci, un dram de îndoială ne poate salva din calea lor (ca să nu spun de la moarte, chiar).

Cu îndoiala lui, s-a spus, începe modernitatea. Am devenit autoreflexivi, individualiști și preocupați de propriul nostru ego imitînd și interiorizînd tribulațiile melancolicului, tulburatului, lucidului prinț al Danemarcei. Actori și regizori celebri ne-au spus – și noi am crezut – că Hamlet este fiecare dintre noi.

Distincţia dintre cunoaştere şi credinţă (la rîndul său distinsă între a crede ceva şi a crede în ceva) trebuie operată dintru început.

Definiția clasică a nostalgiei este „dorința de a se întoarce“ a celui plecat de acasă – în sensul cel mai larg.

Nostalgia era numele dat unei temute boli cauzate de dorul de casă, suferința fiind produsă de o intensă dorință de întoarcere în ținutul natal.

Nu știm ce să facem cu ideea de responsabilitate. Nu sîntem obișnuiți să avem grijă de noi, altcineva trebuie să răspundă pentru destinul individual. Avem nostalgia „subvenției“ perpetue de la stat, inclusiv în lumea cea mică a scriitorilor.

Adevărata raportare la trecut e să‑ți accepți trecutul ca pe o istorie a iubirii lui Dumnezeu cu tine.

Termenul de „paseism” vine la pachet, de obicei, cu cel de „idilism”, nu e de mirare nici că întoarcerea permanentă spre alte epoci presupune reverența în fața trecutului și nici că nostalgia și regretul după epoci glorioase se asortează cu admirația – romanțioasă, idealizată – îndreptată spre unul sau mai multe „timpuri de aur”.

Statele în curs de dezvoltare spun că nu își permit costurile economice aferente reducerii amprentei de carbon și cer un angajament mai puternic, inclusiv financiar, din partea țărilor bogate.

Noi știm, dar nu credem că Terra nu are capacitatea de a susține („carrying capacity”) toate proiectele de dezvoltare existente astăzi în lume.

Partidele ecologiste sînt tot mai puternice mai ales în Europa Occidentală. Verzii reprezintă a patra forță politică în Parlamentul European. Dar vor putea să avanseze o agendă ecologistă de substanță?

Pe termen lung, opțiunea olandezului de a merge la muncă pe bicicletă e un sacrificiu inutil dacă bucureșteanul de rînd alege să meargă cu mașina pînă la colțul străzii să își cumpere țigări.

Cu cele 74 de locuri obținute la alegerile din primăvara lui 2019, cu 22 mai multe decît la precedentele, Verzii europeni dețin 10% din voturile în Parlamentul European. Acestea sînt cele mai bune rezultate obținute de grupul politic în ultimele cinci legislaturi, de la formarea sa ca federație de partide europene în 1999.

În 1989 a fost o revoluție. Problema e ce facem noi din ea.

Una dintre temele perene de dezbatere de la noi este schimbarea mentalităților și apariția unui om nou.

La dezbatere au fost invitați actorul Ion Caramitru, participant de seamă la Revoluția din 1989, și Emil Hurezeanu care, de la microfonul postului de radio Europa Liberă, informa opinia publică românească despre ce se întîmpla cu adevărat în țară în acele zile.

În anii aceia tata asculta în mod regulat Europa Liberă și mă lasa și pe mine să ascult, cu condiția, evident, să nu spun absolut nimic despre asta la școală.

În miile de ore petrecute pe la cozi în fiecare an ajungeai să îți cunoști tot cartierul. Cine își mai cunoaște azi vecinii?