Tema săptămînii

Nu ar dispărea case dacă într-adevăr ar exista un sentiment de apartenență cu privire la valorile pe care le poartă aceste clădiri.

Sîntem, de ani buni, în Uniunea Europeană și în NATO. Dilema de la începutul anilor 1990, pare-se, s-a rezolvat.

Problema transmiterii tradiției culturale de la o generație la alta se complică din cauza unei trăsături tot mai accentuate a lumii omului recent: plăcerea.

Cum poți face față schimbărilor imense și bruște din jurul tău, de la cele tehnologice la cele de mentalități – fără să-ți pierzi identitatea și profunzimea?

Pînă unde poți ține seama de public? Un jurnalist care se respectă nu trebuie să cadă în capcana popularității cu orice preț.

Fantezia de a lăsa totul în urmă și a începe o viață nouă, departe de zarva metropolei, e tot mai intensă; aura vieții la țară strălucește mai mult ca oricînd.

Ce se întîmplă totuși cînd această mîndrie de a fi român devine o armă în discursul mass-media și al politicienilor?

Cînd am debutat nu mi-am pus prea multe probleme legate de faptul că sînt o femeie care scrie. Și nici nu mi-am propus să vorbesc în numele altor oameni.

Visul femeilor de a se căsători pare a rămîne singurul care sfidează trecerea timpului, rîde în nas emancipării și egalității între sexe și alimentează imaginarul cu povești cu prinți și rochii obligatoriu de un alb imaculat.

Poluarea scurtează cu patru ani viața bucureștenilor, notează cel mai recent studiu al Institutului de Sănătate Publică.

Întrebarea sensibilă e de unde ar trebui să pornească tranziția ecologică: de la stat sau de la companii? De la cei care reglementează sau de la „piață“?

Facebook-ul este victoria supremă a maniheismului: amici și inamici, fără nuanțe, doar intransigență.

Mai rămîne valabil acel „nici așa, nici altminteri?“. Poate că dilemele și-au pierdut rostul, însă de „normalitate“ tot mai avem nevoie ca să nu ne scufundăm cu totul.

Nu mai scriem scrisori pentru că nu mai există distanțe.

Secolul al XIX-lea este epoca de aur a corespondenței.

Uneori, tehno-pesimiștii au tendința de a îmbrățișa poziții conservatoare cu privire la statutul comunicării noastre digitale.

Îți scriu pentru a-ți transmite un mesaj, implicit îmi scriu pentru a mă clarifica și pentru a descărca preaplinul interior.

Ceea ce ne atrage la literatura memorialistică, în special la cea bănuită cît mai autentică (notele zilnice, jurnalele, corespondența), e tocmai faptul că își coboară autorul de pe soclul de miglior fabbro în drumul noroios pe unde ne conducem trăsuricile.

Am pus de curînd pe Instagram o rugăminte a lui Caragiale către Maiorescu.

Lumea s-a schimbat între timp și Șeherezada se află la un click distanță pe orice platformă de streaming.

E ora 9 și deja mă simt vinovată. Încerc să mă consolez că alții abia s‑au dat jos din pat la ora asta sau aleargă în drum spre serviciu prin traficul haotic, dar nu merge.

O epocă începută în 1999, cu serialul The Sopranos, ce a dat naștere unei perioade de libertate creativă fără precedent, cu show-uri de neimaginat pînă atunci.

Cred că am văzut cele patru sezoane din The Affair, disponibile pe Netflix, în aproximativ o săptămînă.

Din albastrul cerului se desprinde o eșarfă de mătase azurie care coboară încet și se așterne lin în palmele întinse ale marii preotese Malunga Anaf, gata să oficieze ritualul integrării noilor adepți în rîndurile celor devotați tocanei.

Sezon de sezon îți testezi limitele. Toată paleta, de la impresia că ești foarte important pînă la atacuri de panică.

Aventura mea cu serialele, cu televiziune la televizor și prezență de zi cu zi în fața unui ecran, la aceeași oră, cu discuții între prieteni și cunoscuți și așteptare între administrarea dozelor, s-a încheiat cu Seinfeld (care a rulat pînă în toamna lui 1998), deși la Seinfeld mă uit și astăzi, măcar cîte o serie pe an, dacă nu toate.

Am fost curioasă să aflu cum trăiesc alți oameni întîlnirea dintre seriale și viață. Unde se termină unele și începe cealaltă?

Ce mai reprezintă identitatea în contextul noilor tehnologii care te ajută să te reconstruiești în permanență?

Într-o zi suspect de călduroasă pentru luna februarie, am participat la slujba Botezului Laurei, fiica unor buni prieteni.

Sîntem avertizaţi că nu există o relaţie cu sine directă, nemijlocită: aceasta e mereu intermediată de valorile şi practicile noastre culturale.

Am fost curioasă să găsesc oameni care avuseseră experiențe similare, să învăț ceva din poveștile celor care, la un moment dat, aleg să fie propriii lor stăpîni.