Înaltpreascufundatul garaj al Tomisului

Mugur GROSU
Publicat în Dilema Veche nr. 837 din 5 - 11 martie 2020
Înaltpreascufundatul garaj al Tomisului jpeg

Un amic literat îmi brodase cîndva o-ntreagă teorie autodepreciativă în jurul etimologiei maghiare a cuvîntului „gînd“, forțînd ideea că-n „minerala“ noastră istorie ne-ar fi lipsit vocația autoreflexivității: că, pînă să vină maghiarii, noi nu ne-am gîndit. Pe noi nu ne-am. Ce neam om mai fi? Lăsînd la o parte că pentru mine, care-s născut în Constanța, „noi“ sună, inevitabil, multicultural și eliberat de complexe identitare, m-a amuzat să-l dezumflu povestindu-i că în copilărie auzeam des la mama mea, de fel din Ardeal, expresia „stai și te cugeți“ (sic cogito!).

Recent, am întîlnit pe cineva care pedala cu vigoare în sensul opus, cătrănit că dicționarele noastre indică pentru cuvîntul „oraș“ tot incomodanta etimologie maghiară – varos. În antiteză, se căznea să îl lege de termenul elenistic chora (căruia Platon îi atribuia și sensul de matrice). Cum ar veni, decît să primim daruri de la maghiari, mai bine de la greci. Fie ce-o fi. La urma urmei, de la ei a primit întreaga umanitate – dacă-ncepem cu democrația și filosofia și încheiem cu gyros-ul din Lipscani, care nu se compară cu kürtöskalács, deși tot rotisor au la bază. Am scăpat de poliloghie punctînd că, dincolo de zavera etimologică, noi le datorăm efectiv și primele orașe, precum cel în care m-am născut, care-i și cel mai vechi al țării: Constanța a fost fondată de coloniști greci din Milet – care-i și locul de baștină al lui Thales; el a calculat depărtarea vaselor de țărm și-a descoperit o teoremă, iar vasele care s-au îndepărtat cel mai mult au descoperit locuri.

După 2.700 de ani de colonizări și autocolonizări, la Constanța nu e loc, cum spuneam, de complexe. Aici e nano-America României. Nu că ne-ar fi îmbibat cine știe ce spirit multiculturalist, dar, de la coloniștii milezieni încoace, toți sîntem niște venetici. Avem o singură, sacră tradiție: toți clădesc din și peste ce-au clădit cei veniți mai devreme. O fi spiritul locului, o fi de la numele lui – derivat, probabil, din grecescul tomi = tăietură, despicătură: aici s-a dat tot timpul cu barda, și încă se dă. După greci au venit romanii, apoi genovezii, apoi otomanii, tătarii, englezii et co., apoi vaporenii și bucureștenii. Și toată această istorie scrisă de barde poate fi citită-ntr-o singură zi, căci e concentrată-ntr-un areal foarte mic, în zona peninsulară, întinsă de la Cazino la lupoaică, unde-i centrul vechi al orașului. Care, prin mila ultimilor veniți, mai poate conține și urme de străvechi.

Aici a fost și cuibul copilăriei și adolescenței mele. Pe lîngă Biserica Greacă era vechea școală de muzică la care-am studiat pianul, iar în frumosul palat care găzduia Biblioteca Județeană, de lîngă Catedrală, mi-am petrecut ultimii ani de liceu. Aici am prins și legendarul club de jazz al lui Harry Tavitian, care în anii ‘80 lucra la secția muzicală a bibliotecii și își punea la dispoziția melomanilor neprețuita colecție de discuri aduse din interzisul Vest. Pe platoul dintre Palat și Catedrală, pe 13 august 1982, el a organizat ceva inimaginabil pentru acele vremuri de pușcărie: un Open Air Jam Session (primul de acest fel din oraș) ca epilog al festivalului de jazz de la Costinești, cu Johnny Răducanu, Anca Parghel și multe alte legende. Au scos pianina și toate scaunele afară din bibliotecă, directorul a întins și-un covor roșu pe trepte pînă în curte, s-a cîntat pînă seara tîrziu. În împrejurări încîlcite, la finele anilor ’90, biblioteca s-a mutat într-un sediu nou, dar urît și rece, iar palatul a fost reîncredințat Arhiepiscopiei. Fostul birou al lui Harry s-a nimerit acum să fie chiar al Înaltpreasfințitului Teodosie. Venirea sa la Constanța, în 2001 (din Suceava via București), stîrnise multe emoții, era pus pe treabă și iubitor, la rîndu-i, de aer liber – organizînd, de pildă, primele slujbe de Înviere la malul mării, pe plaja Modern: „Paștele e o sărbătoare cosmică, iar întregul univers devine o catedrală“, declarase. Pentru mine, emoția avea un izvor ușor diferit: pe atunci eram editorialistul unui ziar local care avea redacția peste drum de platoul dintre Palatul Arhiepiscopal și Catedrală, pe strada numită (o, Charon!) Luntrei – fostă Vînătorilor, fostă Episcop Ilarie, acum Ion Teodorescu Valahul. (Totul e fost-fost-fost pe aici.) Într-o zi, pe platou s-au ițit utilajele. L-au înconjurat cu un gard înalt. Șantier. În adîncuri, nici o surpriză, ruine antice – tot centrul vechi stă pe ruine, și-o mică parte dintre acestea poate fi admirată în parcul arheologic din latura către mare a Catedralei. Naivul din mine se bucura că acesta va fi acum extins în spațiul dintre Catedrală și Palat, scepticul însă-mi șoptea că totul ar putea fi aneantizat după tradiția locului. Iscodeam zilnic prin crăpăturile gardului, să dibuiesc stadiul dezvelirii ruinelor. Pînă la urmă m-am mutat din oraș. Cînd am revenit, ceea ce fusese odinioară spațiu public, cu bănci și verdeață, era acum împrejmuit de un preaînalt gard metalic, arhiepiscopal. Iar peste ceea ce speram că va deveni al doilea parc arheologic al Catedralei trona acoperișul unui garaj subteran. Un garaj, da. Arhiepiscopal și acesta. Peste ruinele Tomisului. Aparent inutil, căci e înconjurat de mașini la suprafață. Nu-și mai amintea nimeni nimic, nici de ruine, nici de fosta promenadă și de promisiunile de pietonalizare a zonei.

În cele din urmă am găsit raportul cercetărilor arheologice: „Ca urmare a solicitării avizului de construcţie a unui garaj subteran pe str. Arhiepiscopiei nr. 23 din Constanţa, între MINAC şi Arhiepiscopia Tomisului s-a încheiat un contract de cercetare arheologică de salvare. Terenul supus cercetării, în suprafaţă de aprox. 450 m2 (…) a fost folosit înaintea începerii lucrărilor ca parcare şi loc de promenadă. (…) Rezultatele obţinute prin cercetarea acestui perimetru vin ca o completare a celor din Parcul Catedralei şi confirmă existenţa în acest sector al Tomisului a unui important cartier de locuinţe din perioada romană, dar şi o zonă de locuire intensă din epoca greacă.“ (Sursa: CIMEC – Institutul de Memorie Culturală.) Au fost evidenţiate 10 straturi succesive (zece!) de construcţii – cele mai vechi fiind din epoca greacă arhaică (a doua jumătate a secolului VI î.e.n.), iar cel mai recent din perioada bizantină (secolul VI e.n.). Strada identificată, cu dale mari de calcar pe mijloc, e din perioada romană, dar două porţiuni de pavaj, realizate din piatră mică şi mijlocie, sînt din epoca elenistică și dovedesc, alături de orientarea zidurilor clasice, că reţeaua stradală a Tomisului îşi are originile din acea perioadă.

În mod normal, singura soluție acceptabilă era păstrarea caracterului public al spațiului și valorificarea sa prin expunerea vestigiilor dezgropate, după modelul fericit al parcului arheologic de pe cealaltă latură a catedralei, a cărui extensie ar fi crescut și mai mult caracterul excepțional al zonei. Măcar că actualul înstăpînit al locului, Arhiepiscopia, își spune „a Tomisului“. Ruinele de aici, de importanță inestimabilă, țin chiar de începuturile cetății ca port de escală al milezienilor, emporion, colonie, apoi strălucitoare metropolă, care avea să devină capitala federației cetăților greceși de la Pontul Euxin, Hexapolis.

Totuși, se apreciase, măcar, că vestigiile „vor putea fi încorporate în construcţia preconizată (fiind funcţională doar o parte din garaje), putînd fi astfel puse în evidenţă şi vizitate“. Așa că la ultima vizită în Constanța m-am prezentat la Arhiepiscopie să aflu cum pot vizita ruinele din garaj. Am stîrnit nedumerire, fiind în cele din urmă direcționat la purtătorul de cuvînt Tănăsescu. Care s-a arătat și mai încurcat de fantezia mea – nici pomeneală, „nu e amenajat“, alte informații nu avea deocamdată. Mi-a zis totuși ceva uluitor la plecare: Arhiepiscopia e animată acum de ideea unui proiect și mai și. Uitați de garajul construit pe ruine, acum ar vrea să ridice acolo și-un așezămînt cultural – Academia Tomitană. Da-i complicat, recunoștea, aproape oftînd, că-i zonă protejată, atît catedrala, cît și palatul fiind monumente istorice, cam greu să construiești între ele. Dar speranță există, poate chiar cu fonduri europene, a încheiat, ridicîndu-se, și-un braț ca de macara mi-a întins o carte de vizită pe care-am citit: „priest, journalist, engineer“. Ia uite, inginer, ca și Thales, mi-am zis. Apoi mi-am amintit că milezianul îi mulțumea destinului că s-a născut grec și nu barbar. Ei, dar pe-aici n-avem loc de complexe. N-avem loc de nimic.

Mugur Grosu este publicist, scriitor și artist vizual.

Foto: arhiva Harry Tavitian

marius jpg
Ecranul vieții noastre
Era anul 1923 cînd un imigrant rus, pe nume Vladimir K. Zworykin (1888-1982), angajat al unui centru de cercetare american din Pittsburg, a patentat iconoscopul, prima cameră de televiziune electronică.
p 10 Truta WC jpg
Mica/marea istorie a TVR
Un tezaur fabulos, aș zice, o adevărată mină de aur pentru cineva care s-ar încumeta să scrie o istorie extinsă a televiziunii din România.
p 11 Preutu jpg
„Televiziunea nu trebuie concurată, trebuie folosită”
Cultul personalității liderului se resimțea și în cele două ore de program TV difuzate zilnic.
Family watching television 1958 cropped2 jpg
p 13 Negrici jpg
Ecranism și ecranoză
Din nou, patologia ecranozei. Se întrevede oare vreun leac pentru această psihoză de masă?
p 14 Ofrim jpg
Cutia cu spirite
La începuturile cinematografiei, spectatorii nu suportau să vadă prim-planuri cu fețe de oameni, cu mîini sau picioare.
p 15 Wikimedia Commons jpg
Artă cu telecomandă sau jocurile imaginii
Arta strînge în jurul ei, dar o face pe teritoriul ei, în condițiile ei. Pentru lucrarea de artă fundalul e muzeul, galeria, biserica, cerul liber; pentru televizor, e propria ta amprentă, intimă și unică.
E cool să postești jpeg
O oglindă, niște cioburi
Pe de altă parte, blamînd lipsa de valori și societatea pervertită, nu vorbim și despre o comoditate a pesimismului?
p 10 WC jpg
Pe vremea mea, valoarea n-avea număr!
Valoarea mea s-a redus deodată la impactul asupra „bateriei“ corpului unui om.
p 11 jpg
„Privatizarea” valorilor: o narațiune despre falșii campioni ai bunului-simț
Mulți cred că generația mea e anomică. Nu e adevărat, și pe noi ne ajută istoria, în felul nostru.
p 12 Ofelia Popii in Faust adevarul ro jpg
„Nu mai avem actorii de altădată.” Avem alții!
O să ajungeți la concluzia mea: nu mai avem actorii de altădată, avem alții!
Photograph of young people working inside of an office, Clarkesville, Habersham County, Georgia, 1950   DPLA   0bad432e7cd39b19c5d20e318441d7f2 004 jpeg
Despre aparenta lipsă a valorilor
Nu (prea) știm cum va arăta sistemul de valori al lumii de mîine. E însă bine de știut că va fi altfel.
p 14 WC jpg
Privește cerul!
Acolo, în cerul inimii, merită să fie rînduiți eroii.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Dorințe, vocații, voințe și realități
În orice caz, una dintre concluzii ar fi și că întotdeauna e bine să fii foarte atent la ceea ce-ți dorești.
p 10 Facultatea de Drept WC jpg
Vocație
Uneori, așa e, prea tîrziu. Dar este vorba, pînă la urmă, de misterul vieții, de farmecul ei, ar zice unii, de pariul care este ea însăși, ar zice alții. E viața.
p 11 Cabana Podragu WC jpg
Ce vrei să te faci cînd vei fi mare?
Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? Gunoier. Trebuie să recunosc că rima cu rentier.
p 12 sus jpg
Apele care dorm. Despre conversie-reconversie profesională şi nu numai
Evident, mi-am pus ȋntrebarea ce s-ar fi ȋntîmplat cu mine, cu cariera şi destinul meu dacă rămîneam inginer.
index jpeg 8 webp
Părinți la judecată
Totdeauna au existat dezacorduri între părinți și copii; ar fi ciudată o lume în care să nu existe acest tip de neînțelegeri!
p 13 sus Universitatea Babes Bolyai WC jpg
Aș fi fost o exigentă profă de mate
Se spune despre anumite telefoane care îți schimbă viața că ții minte cu precizie detaliile momentului în care te-au găsit.
index jpeg 5 webp
Cîteva ocazii
Oi fi ratat astfel ultima șansă să primesc o ofertă de „muncă cinstită”?
p 14 986 t blocat in propriul film jpg
Blocat în propriul film
Ajung acasă și deschid calculatorul, scriind Andrei Cătălin Băleanu.
Rue Campo Formio   Paris XIII (FR75)   2021 06 29   1 jpg
Oameni ca mine
Mai toate amintirile se mătuiesc fără să se șteargă, chiar dacă știu că odată au fost bune.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Rămîne iubirea
„Koi no yokan” este un termen folosit pentru a desemna un fel de „premoniție a iubirii”.
985 t 10 Ilustratie de Jules Perahim jpg
„Și nu mă înșel în privința asta”
Un obiect manufacturat rătăcit în montura metalică a unei cărți

Adevarul.ro

image
Imagini emoționante cu Bruce Willis sărutându-și soția, la aniversarea nunții. Actorul luptă cu demența
Bruce Willis și Emma Heming au sărbătorit marți cea de-a 14-a aniversare a căsătoriei lor. Soția starului și-a amintit cum și-au reînnoit jurămintele și a postat pe Instagram o fotografie emoționantă cu un sărut de la o aniversare anterioară.
image
Un nou aquapark în România: poate fi comparat cu celebrele băi din Ungaria
Aquaparkul de pe fostul stadion UMT va purta numele de Amazonia, având în vedere că interiorul a fost amenajat cu ornamente și decorațiuni care amintesc de o junglă. Proiectul se ridică la peste 83 de milioane de lei, din care aproape 29 de milioane de lei sunt fonduri europene nerambursabile.
image
Un șofer român de TIR a explicat cum a ajuns să câștige 4.200 de euro pe lună VIDEO
Un tânăr român, care lucrează ca șofer de TIR la o firmă de curierat din Germania, a dezvăluit într-un clip video publicat pe TikTok cum a ajuns să încaseze 4.200 de euro pe lună.

HIstoria.ro

image
Prosecco și Macarons, două produse care au cucerit întreaga lume și altele din bucătarie
Radio România Cultural și Revista Historia, prin vocea Danielei Ivanov, vă aduc un proiect cultural inediat „Povești parfumate”.
image
Mândria națională – arma Ucrainei în război
Războiul declanșat de Vladimir Putin a arătat și o componentă importantă a relațiilor internaționale în secolul al XXI-lea, una a cărei vizibilitate a fost, până acum, scăzută, deoarece nimeni nu se mai aștepta la existența vreunui conflict armat pe teritoriul european.
image
Elena Ceaușescu a dat ordin să se dărâme cârciuma în care mergea socrul ei
Femeie cu suflet mic și foarte răutăcioasă, Elenei Ceaușescu îi plăcea să pună limite. Cumnații și nora nu o puteau vizita decât invitați. Nu l-a iertat nici pe Andruță – tată lui Nicolae Ceaușescu – care mai vorbea cu oamenii, la un țoi, despre problemele cotidiene. Sunt întâmplări relatate de Mirela Petcu și Camil Roguski, în cartea „Ceaușescu: adevăruri din umbră”.