A fi „ceva“ sau a fi „cineva“? Trepte ale identităţii

Publicat în Dilema Veche nr. 833 din 6 - 12 februarie 2020
A fi „ceva“ sau a fi „cineva“? Trepte ale identităţii jpeg

Tema identităţii personale îşi cîştigă un loc marcant în aria reflecţiilor filozofice abia în epoca modernă, atunci cînd începe să fie zdruncinată credinţa că fiecare dintre noi este un suflet nemuritor. Un prim simptom al acestei îndoieli e să consideri teza dualistă (sîntem trup şi suflet) drept un răspuns, oricum insuficient la întrebarea privitoare la ce anume te face să fii (şi să rămîi) tu însuţi de-a lungul vieţii. Filozofii empirişti şi-au îndreptat atenția, în aceste condiţii, înspre corp şi memorie, considerate drept focare ale identităţii personale. Dar problema cu corpul e că se schimbă neîncetat pe parcursul vieţii, iar aceasta nu doar în privinţa aspectului exterior, ci şi a celor mai multe dintre tipurile de celule care îl compun şi sînt reînnoite periodic. Cît priveşte memoria, cercetările din neuropsihologie probează faptul că folosim, în limbajul obişnuit, un acelaşi termen pentru a desemna tipuri distincte de procese mentale, dar şi că aşa-numita „memorie pe termen lung“ se vede angajată într-un proces continuu de selecţie, ajustare, reîncadrare şi, în fond, reelaborare a amintirilor noastre. Pentru fiecare dintre noi, trecutul se schimbă. Sau, în cuvintele marelui psiholog Daniel Kahneman, eul care trăieşte experienţele de viaţă nu e deloc acelaşi cu eul care şi le reaminteşte.

Vedem, în zilele noastre, cum domeniile în expansiune ale tehnoştiinţei generează şi modalităţi noi – cel puţin la prima vedere – de raportare la problema identităţii personale, ba chiar promit soluţii revoluţionare la milenare aporii şi nelinişti metafizice. Avansurile combinate ale ciberneticii, roboticii, tehnologiei informaţiei şi nanotehnologiilor, cercetările din zona inteligenţei artificiale sau progresele remarcabile făcute în domeniul geneticii, medicinei, dar şi al ştiinţei creierului (neuroştiinţa) converg, toate, în alimentarea unor fantezii upgradate despre nemurire. Clonarea, posibilităţile de transplantare a creierului într-un alt trup sau într-un robot, ba chiar de încărcare a sinelui nostru digital pe un cip de memorie sau direct în marele Cloud stîrnesc reverii „postumaniste“ în cultura populară, contrabalansînd coşmarurile despre iminenta extincţie a speciei noastre.

Ceea ce nu se schimbă e ambivalenţa raportării umane la moarte: în joc e frica noastră cea mai adîncă, de nereprimat, viscerală, dar şi reflecţia cu privire la finitudine înţeleasă tocmai ca elementul nostru definitoriu, sabia care nu doar că ne stă deasupra capului, ci ne şi îmboldeşte să nu stăm pe loc, să creăm şi să progresăm. Un argument formulat în fel şi chip de filozofi din diferite tradiţii speră să pondereze, dacă nu să elimine, frica de moarte, reamintind acest adevăr fundamental despre condiţia umană: dacă am fi nemuritori (cel puţin în sens fizic), nu am mai fi noi (înşine). Fiecare faptă şi sforţare, fiecare aspect al existenţei omeneşti, de la prima iubire la construcţia de piramide, poartă amprenta sfîrşitului inevitabil şi îşi cîştigă semnificaţia doar în relaţie cu ştergerea urmelor trecerii noastre prin lume, mai devreme sau mai tîrziu. În fond, orice pasiune adevărată se hrăneşte din disperarea că vom dispărea.

E firesc ca problema identităţii personale să fie pusă în legătură cu cea a supravieţuirii de-a lungul timpului. În formularea deja clasică a filozofului britanic Derek Parfit, teza reducţionistă respinge orice „fapt suplimentar“ în afara unui creier sau a unui corp (nu a unui trup viu „al meu“) şi a conexiunii dintre o serie de evenimente fizice şi mentale (evenimente care nu solicită, din această perspectivă asumat impersonală, necesitatea de a fi înţelese ca o clasă separată în raport cu alte evenimente din lumea fizică, în speţă aceea a acţiunilor umane intenţionale sau a experienţelor „mele“ de viaţă). Pornind de aici, Parfit ajunge să dea un verdict cvasi-budist: identitatea nu contează pentru supravieţuire. Ce-ar mai fi de zis?

Mai întîi, merită să ne amintim, în „secolul creierului“, de avertismentul gînditorilor formaţi la şcoala fenomenologiei: nimeni nu poate avea o relaţie trăită cu creierul său. Nu aşa cum ai cu acest chip scrutîndu-te din oglindă, în ale cărui riduri constaţi urmele trecerii timpului, cu trupul tău care se uzează continuu sau cu amintirile însăilate într-o poveste de viaţă pe care nu ţi-o spui niciodată exact la fel şi niciodată cu totul altfel. Iar apoi, ce anume ar vrea să încarce, să arhiveze ori să descarce postumaniştii de azi, credincioşi în sinele digital? Un cine sau doar un ce impersonal, adică un mănunchi de date şi de instrucţiuni? Reducţioniştii se vor grăbi să denunţe în această simplă întrebare persistenţa încăpăţînată a iluziei „faptului suplimentar“ ce ne-ar constitui identitatea: acel misterios „cine“ care se exprimă, dar se şi ascunde în spatele tuturor faptelor şi trăsăturilor noastre uşor de recunoscut. Dar dacă nu eşti reducţionist, probabil că poţi inversa formula lui Parfit şi afirma că supravieţuirea e cea care, în ultimă instanţă, nu contează pentru identitatea personală, mai ales dacă îmbrăţişezi concepte precum cele de sine autentic sau de identitate narativă.

Pentru a evidenţia veritabila revoluţie pe care o produce creştinismul în raport cu ontologia Greciei antice, marele istoric şi antropolog francez Jean-Pierre Vernant afirma, la un moment dat: un grec din Antichitate nu ar fi spus niciodată sufletul meu, ci sufletul din mine. Psychê rămîne un principiu impersonal (sau suprapersonal) pînă la identificarea săvîrşită de teologia creştină între persoană (prosôpon) şi principiul subiacent al realităţii (hypostasis). Azi nu avem rezerve în a echivala creierul cu sediul minţii şi al personalităţii umane: dar e creierul meu sau creierul din mine? Trăim cu acest străin în noi înşine care sîntem noi înşine în asemenea grad. E propriul creier sau chiar propria noastră persoană?

Oricum ar sta lucrurile, sîntem avertizaţi că nu există o relaţie cu sine directă, nemijlocită: aceasta e mereu intermediată de valorile şi practicile noastre culturale. Altfel spus, înţelegerea de sine presupune un îndelungat ocol „prin străini“, ba chiar multe ocolişuri, întortocheri (acea odiseică „politropie“).

Într-o carte scrisă la 77 de ani, Soi-même comme un autre (Sinele ca un altul, în traducerea lui Paul Marinescu, publicată la editura Spandugino), filozoful francez Paul Ricœur propunea să regîndim problema identităţii personale organizînd răspunsurile posibile pe o scară mergînd de la ce? la cine?, adică de la a fi ceva (un „acelaşi“) la a fi cineva („eu însumi“) – sau, în cuvintele lui, de la identitatea-idem (fr. mêmeté) la identitatea-ipse (fr. ipseité). Sensul primar al identităţii e cel numeric („A este A“). Îi urmează sensul calitativ, presupunînd persistenţa unor proprietăţi esenţiale în ciuda schimbărilor survenite de-a lungul timpului (dar cine le decide a fi cele „esenţiale“?). Al treilea e cel mai imaterial sens al identităţii-idem: identitatea structurală a ceea ce considerăm a fi un acelaşi individ, chiar dacă toate elementele sale constitutive de ordin material se schimbă treptat. Din această perspectivă, codul genetic reprezintă, probabil, răspunsul ultim la întrebarea cu privire la ce este (nu cine) un anumit individ uman. Trecem în tărîmul ipseităţii printr-un al patrulea sens al identităţii – caracterul uman (êthos), despre a cărui modelare vorbeşte etica antică a virtuţii –, în timp ce sensul cel mai fluid şi existenţialist al identităţii este angajarea pentru un viitor, concretizată prin actul de a promite şi a te ţine apoi de cuvînt. Între aceste două ultime sensuri, medierea e realizată prin conceptul de identitate narativă, cea mai influentă alternativă, în zilele noastre, la reducţionismul lui Parfit.

Mai mult decît un cod genetic şi o continuitate fragilă a memoriei, sîntem, fiecare dintre noi, povestiri în desfăşurare, ce se împletesc între ele. În joc e nevoia definitorie pentru orice persoană de a se percepe şi înţelege pe sine plasîndu-se pe o axă narativă, în funcţie de care evenimentele unei vieţi şi propriile acţiuni capătă inteligibilitate, fiind raportate la anumite scopuri sau deziderate şi judecate prin prisma unor convingeri de bază.

Cristian Iftode este conferențiar univ. dr. la Facultatea de Filozofie, Universitatea din București. Cele mai recente cărţi publicate: Aristotel. Problema analogiei şi filozofia donaţiei (Editura Universităţii din București, 2015) şi Critică, marginalitate, cinism (volum editat împreună cu Cristina Voinea, Editura Universităţii din București, 2016).

Mîntuirea biogeografică jpeg
Aurul pur, urina sinceră
Amprenta creatorului va dispărea, opera de artă va arăta impecabil, dar autenticitatea ei va fi o iluzie.
p 10 WC jpg
Eul adevărat, eul autentic, eul perfect, eul dizolvat
David Le Breton evoca tentația „evadării din sine” ca „soluție la epuizarea resimțită în urma faptului de a trebui să fii în mod constant tu însuți”.
p 11 WC jpg
Autenticitate „Made in China”
Aceste grifonări rapide pe marginea conceperii autenticității în China sînt menite să arate că aceasta depășește antiteza paradigmatică dintre original și fals.
p 12 1 jpg
Autenticitatea românească între războaie: (dez)iluzii
Ce rămîne din subcultura românească interbelică a autenticității?
p 13 jpg
Biografiile culturale ale unui tricou
Un tricou alb de bumbac este la fel de banal, la o adică, și dacă are, și dacă nu are marca Kenvelo inscripționată pe față.
Bran Castle View of Countryside (28536914551) jpg
Pledoarie pentru metisaj
Scuze, dar nimeni sau nimic nu s-a născut dintr-unul…
640px Copyright (Simple English) Wikibook header png
Lista de supraveghere a raportului 301
Grație eforturilor noastre conjugate, România a reușit, după 25 de ani, să nu mai apară pe această „listă a rușinii”.
p 13 sus M  Chivu jpg
Două mesaje de la Greenpeace România
Oare cîți dintre noi nu s-au entuziasmat în fața unei oferte de 9 euro pentru un bilet de avion?
index jpeg 5 webp
„Turiști funerari”
Oare să rămînem acasă este cel mai cuminte lucru pe care l-am putea face spre binele planetei, adică al nostru?
p 10 M  Chivu jpg
Spovedania unui globe-trotter
Dar toate aceasta înseamnă că turismul de masă nu mai poate continua ca pînă acum, ci trebuie reinventat cu inteligență și sensibilitate.
997 t foto AN Stermin jpg
p 12 adevarul ro jpg
„Turiști mai puțini, impact economic mai mare” interviu cu Andrei BLUMER
Să caute destinații mai puțin populare și cu o ofertă bogată de experiențe în natură.
997 t foto Cosman jpeg
„One dollar” și o sticlă de apă
„One dollar”, atît este prețul unei sticle de apă de 0,5 litri în Cambodgia.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
p 10 jpg
Surpriza Bizanțului vesel
Nu s-a vorbit niciodată despre sexul îngerilor, în timpul asediului de la 1453 chiar nu avea nimeni timp de așa ceva.
p 13 jpg
„Cred că Cehov e mulțumit de spectacolul nostru“
Cehov este generos, are multe fațete și poți să-i montezi spectacolele în modalităţi stilistice foarte diferite.
p 14 jpg
E cool să postești jpeg
Să-ți asculți sau nu instinctul?
Totuși, urmînd ispita de a gîndi rapid, nu cădem oare în păcatul gîndirii pripite, în fapt un antonim pentru gîndire?
p 10 jpg
Gîndirea artificială pripită: cu ChatGPT la taclale
Gîndirea pripită este un termen folosit pentru a descrie procesul de luare a deciziilor sau de trage concluzii în modul rapid și fără o analiză sau o examinare adecvată.
p 11 Petre Gheorghiu in rolul lui Zaharia Trahanache jpg
Pentru o istorie a „puținticăi (ne)răbdări”
Carol al II-lea: mare pripit, dacă ne luăm după renunțările la renunțările la Tron.
p 12 jpg
Altul mai bun nu avem
Observ că ne trăim viețile de cîtva timp ca într-un proces penal.
p 13 jpg
Judecata pripită, gîndirea automată
Permanent ni se cere acţiune rapidă, reacţie promptă. Şi cînd ne mai gîndim?
p 14 sus jpg
Antidotul judecății pripite
Judecata pripită, aș mai remarca, e nu doar extrem-subiectivă, ci și rareori inocentă, dar ăsta e un subiect pe care o să-l eludez de data asta.
640px Three Democratic bosses of Maryland seated and drinking from mugs   L  to R   George(?) N  Lewis, John S  Kelly, John J  Mahon LCCN2006683418 jpg
O lume a incluziunii e ca un sat mai mare
O lume inclusivă e poate ca un sat mai mare, care se construiește împreună, nu prin demonizare și nu pe Internet.

Adevarul.ro

image
Preotul care a jignit iubitorii de animale primește replica unui călugăr: „Ele nu l-au izgonit pe Iisus“
Mesajele publicate de preotul Matei Vulcănescu despre iubitorii de animale au stârnit controverse. Un călugăr de la Schitul Straja din Hunedoara arată de ce animalele trebuie iubite și nu disprețuite.
image
Fetiță lăsată de părinți în apă fierbinte, moartă în chinuri. Soții criminali au contestat arestarea
Doi soți din Călărași au fost trimiși în judecată pentru omor calificat, pentru că și-au lăsat fiica de 2 ani și 10 luni să moară în chinuri. În rechizitoriul procurorilor se menționează că fetița s-a aflat în agonie timp de mai multe ore.
image
Cum sunt relațiile în care femeia e mai în vârstă decât bărbatul
Într-o lume încărcată de prejudecăţi, rolul bărbatului într-o relație de cuplu este văzut ca fiind acela de a oferi protecție și stabilitate familiei și partenerei.

HIstoria.ro

image
De ce se urau de moarte Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş. Duşmănia lor apare într-un document de la Vatican!
Vlad Ţepeş, domn al Munteniei în trei rânduri, şi Ştefan cel Mare, voievodul care a condus Moldova timp de aproape jumătate de secol, au avut relaţii sinuoase, în funcţie de conjunctura politică a vremii şi de interesele administrative.
image
Château La Coste, în Provence: ce descoperire!
Ce e, până la urmă, Château La Coste? Un spaţiu magic, construit în jurul unei îndeletniciri cu tradiţie: facerea vinului.
image
Crucificarea lui Hristos i-a apărut în vis lui Salvador Dalí
Dalí a precizat că a avut un vis în care i-a fost dezvăluită importanța înfățișării lui Hristos astfel.