Lavinia BĂLULESCU

Înțelegem, din blana lui și din felul chiorîș în care ne privește, că micuțul Domn Paulinni e siamez, măcar pe jumătate.

În momentul în care am avut această structură pe trei voci (tată, securistul, discipolul), am știut că am cartea.

Am fost curioasă să aflu cum trăiesc alți oameni întîlnirea dintre seriale și viață. Unde se termină unele și începe cealaltă?

Ne întîlnim zilnic la cafea dimineața, ne împărțim sarcinile, povestim, e o anumită fervoare. Orașul capătă o aură pentru noi, deși stăm în aceleași cafenele. Cred că la a noua sau la a zecea ediție ne-am dat seama că la un moment dat

Dragă tati, a venit în oraș un om care susține că trebuie să-l plătești ca să se uite la tine. Nu costă

Trebuie să știi unde vrei să ajungi cu povestea, pentru că altfel te rătăcești.

Am mers cu trenul de atîtea ori că nici fire nu mai am în cap, cum ar zice românul. De fiecare dată, mi-am exprimat repulsia pentru tot ce înseamnă CFR, de la vagoanele murdare la întîrzierile halucinante.

„Deci? Cum a fost?“, am insistat.

Mă simt rău. M-am simţit rău şi ieri, şi săptămîna trecută, mă voi simţi rău şi mîine. Stelian termină ţigara, o stinse de pervaz şi zvîrli chiştocul de la etajul şapte. O să-mi mai aprind una. Ultima pe seara asta, apoi închidem şi geamurile. Uite, o să vină ploaia.

În anul 2007, Chloé Delaume publica volumul Locuiesc în televizor, în care povestea un experiment personal uluitor. Autoarea a stat în faţa televizorului timp de 22 de luni, fără oprire, perioadă în care viaţa i s-a schimbat complet. Migrene, depresie, oboseală, îngrăşare, ameţeli, halucinaţii.

„Beautiful? Oh, screw beautiful. I’m brilliant. If you want to appease me, compliment my brain!“ Replica a fost rostită de Cristina Yang, medic chirurg, personaj în serialul Grey’s Anatomy, şi m-a făcut să-mi pară rău că n-am formulat-o eu, pentru că de gîndit, sigur o gîndisem deja.

„Dă-mi şi mie o zaharină, te rog!“ Ceştile de ceai sînt galbene, una singură este albastră, ce-i drept mult mai mică, destinată probabil celui care bea puţină cafea. În rest, o încăpere foarte luminoasă şi discuţii în limba maghiară. Ţăcănitul pieselor de rummy, plescăit de buze, sorbitul ceaiului şi tusea de la începutul primăverii.

„Sînt doctor docent, embriolog şi teratolog, am lucrat în domeniul medicinei experimentale teoretice. Sînt membru al Academiei de Ştiinţe Medicale“, aşa începe istoria lui Ştefan Şandor, rostită cu voce sacadată, clară, parcă dintr-o obişnuinţă şi o lehamite de a povesti încă o dată, încă o dată şi încă o dată cum a supravieţuit celui de-Al Doilea Război Mondial.

Într-o după-amiază de sîmbătă, undeva în Timişoara. Casa Studenţilor, la adăpost de zăpada de afară. Camerele, mai degrabă boxe, găzduiesc trupe de dansatori sau cîntăreţi care se pregătesc să existe pe o altă planetă, într-un fel de univers paralel despre care puţină lume are habar. În spatele fiecărei uşi, nişte oameni şi nişte vise.

Pe R. l-am cunoscut în urmă cu mai mult de 11 ani, cînd l-am abordat pe mIRC, într-o seară, de la clubul de net din cartier. Mi s-a părut că are un nick interesant şi i-am cerut rapid un „asl pls“. A fost o întîmplare banală, dintr-un şir lung de evenimente care ar fi putut să-mi schimbe viaţa complet.

Un oraş cu un mall foarte mare. Tot mai puţine fete poartă pălării, iar pianul nu a fost niciodată altceva decît un obiect greoi şi nefolositor. Se spune că oamenii ar fi mai „deschişi“. Locuitorii au maşini multe şi scumpe, iar cel mai important subiect de discuţie este lipsa parcărilor.

S-a întîmplat cam aşa: eu am stat închisă în casă jumătate de zi, pînă cînd au venit ai mei cu doi saci pe care i-au deşertat în mijlocul dormitorului. Erau haine. Muuuuulte multe haine aduse „de la ajutoare“. Mi s-a explicat că oameni mult mai bogaţi ca noi, care locuiesc în alte ţări, au renunţat la propriile haine pentru a ne ajuta.

Nu sînt un copil cuminte, am cinci luni, maică-mea mă lasă în pătuţ şi cînd se întoarce nu mai sînt acolo...

Mereu jurnaliştii îmi spun că sînt regina fado-ului şi atunci am răspunsul pregătit: nu sînt regină. Dacă trebuie neapărat să fiu ceva, atunci sînt un anarhist al acestei muzici. Fac lucrurile în felul meu, aşa cum simt. Nu atac şi nu jignesc pe nimeni, dar nici nu cer permisiunea nimănui. Regina trebuie să fie cineva din interior, eu mă consider un outsider al sistemului. De fapt, Amalia Rodriguez este regina fado-ului şi va fi pentru totdeauna aşa.

Muzicianul indian de talie mondială Trilok Gurtu a ţinut capul de afiş al Festivalului timişorean Plai din această toamnă. A doua zi după concert, Trilok Gurtu a participat la un atelier neconvenţional în cadrul căruia a răspuns la întrebările publicului şi a prezentat instrumentul indian tabla.

Bill este negru, iar Sărăţel – sur. Amîndoi sînt foarte prietenoşi cînd vine vorba de copii, execută cuminţi cercuri la trap, apoi merg în galop, iar micuţii căţăraţi în spatele lor chicotesc. Manejul de la marginea Timişoarei a fost probabil ospitalier în anii ’80.

Hostelul este de fapt un vechi cămin, e curat şi camerele sînt spaţioase. Liftul e cam prăpădit, şi iau decizia să urc pe scări pînă la etajul cinci. ën rest, la geamuri avem termopane, bune de tot, pentru că dincolo de sticlă se întinde un şantier imens, în care se lucrează de zor, într-un zgomot absolut năucitor.

Prima dată cînd am zburat cu bicicleta eram în clasa a opta. Veneam din centru, maică-mea mă lăsa afară doar pînă se întuneca, aşa că mă grăbeam cu bicicleta roşie, fragilă şi totuşi extrem de rezistentă. Purtam cei mai frumoşi blugi ai mei...